poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 652 .



Între Dincolo și Dincoace de capătul Infinitului
eseu [ ]
(Câteva adnotări pe marginea volumului „La capăt de Infinit”, de Diana Ion

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2019-02-06  |     | 



ÎNTRE DINCOLO ȘI DINCOACE DE CAPĂTUL INFINITULUI - Câteva adnotări pe marginea volumului „LA CAPĂT DE INFINIT” (poezii hoinare), de Diana Ion

Iată o carte al cărei titlu, oarecum straniu, s-ar potrivi la fel de bine și unui impunător roman al secolului viitor, deoarece, de la început, poate frapa pe oricine prin originalitatea celor patru cuvinte. Asemenea denumiri inspirate ar putea să ne intrige și să ne provoace a citi cartea, deoarece știm că infinitul, fie ele mare sau mic, nu are nicio margine...
Despre noțiunea de infinit s-au scris multe lucrări cu referințe matematice, astronomice, filosofice sau religioase, dar sunt foarte puține cărți beletristice care să abordeze în versuri acest simbol al genezelor și al generalităților fără început și fără sfârșit. Folosindu-l pe o carte de poeme există, oricum, un anumit risc pentru cine încearcă să justifice acuratețea lui.
Desigur, viața este un concurs de împrejurări complexe continui, iar valoarea ei cea mai mare se raportează la infinit, întrucât infinitul are eul lui specific, căci fără aspirațiile înalte ale vieții către infinit, nu există nici viețuire, nici dezvoltare și nici progres. Însăși iubirea se află în noțiunea de incomensurabil, deci în tot cuprinsul infinitului, iar cine o simte trăiește în eternitate și într-un spațiu unde fiecare suntem singuri, cu proeminență divină.
Într-un fel, poezia însăși este imaginea sensibilă a infinitului. Ca și poeții, poezia trăiește între două infinituri, căci infinitul din acești creatori, expandat în afară prin versuri, totdeauna țintește să devină unda portantă a infinitului existenței neperisabile.
Titlul original al cărții Dianei Ion, conținând „poezii hoinare”, poate sugera că, oricât am hoinări prin idei și cuvinte, la marginea infinitului există un... infinit de infinituri, în care ființa umană reprezintă infinitul suprem sub o formă finită care face un salt audace de la nimic spre marele infinit...
Cartea aceasta conținând cca 60 de poeme, a fost dedicată de autoare amintirii tatălui ei și are o strălucită prefață a cunoscutei și mult apreciatei artiste Viorela Filip. Lucrarea a apărut la București în anul 2918, la Editura Societății Scriitorilor Români, tipărită în regie proprie.
În planul construcției cărții, ordinea tematicii s-a preferat a fi mai de grabă cea alfabetică, considerată mai pe deplin verosimilă decât cea cronologică. Per ansamblu, conținutul evocă sentimente nostalgice trecute, interferate aluziv cu cele prezente, prin intuirea esenței realității, dincolo de aparențele ei fugare pline de regrete. Chiar de la început, ca un fel de motto, sincerele pagini se deschid cu poemul „Ajută-mă să plâng!”, dedicat, desigur, marii pierderi a iubitului părinte:

Ajută-mă să plâng! E toamnă.
Parfum de struguri copți
Și zile arse...
Târziu; și câinele îmi plânge la picioare.

Nu vei veni! E noapte.
Îmi cântă greierii în iarbă
Și nu pot plânge;
Ce-a mai rămas din noi...

Încerc să uit! E trist.
Dar nu pot plânge și mă doare Că nu pot șterge
Un basm pe care l-am creat.

Printr-o asociere de idei, treptat, în aceste pagini, precum o lege a compensației, dragostea paternă, trecând dincolo de infinit, ar putea fi comparată sau chiar pusă alături de apariția iubirii erotice, dar nicidecum înlocuindu-se una prin alta. Dacă am citi, la întâmplare, aceste pagini ale ei și dacă nu am fi fost avertizați dinainte că lucrarea este un omagiu filial adus de o copilă tatălui ei plecat „dincolo de infinit”, prin limbajul cvasierotic, uneori adolescentin, folosit, am fi tentați să credem că sunt frumoase declarații reciproce de iubire între doi tineri sau un fel de dialog cu răspunsuri date de cel plecat adresat ființei terestre lăsate în urmă... Cel puțin în prima parte, inițial, așa s-ar înțelege. Privind din această perspectivă, oarecum derutantă, cartea devine originală. Dar, în realitate, ea este o impresionantă și convingătoare poetizare a spiritualității umane, luată în genere, a regretelor personale și durerilor spiruale fără sfârșit...
Această afecțiunea apăsătoare sufletului uman, promite să devină eternă și alinătoare prin destăinuirea lui, iar poeta, vrând-nevrând, se plasează între apropiere și îndepărtare de unele evenimente trăite:

Alungă-mă! Alungă-mă tu!
Eu nu pot pleca din calea ta.
E ca și cum aș părăsi-o pe a mea.
Alungă-mă ca și cum
ai fi uitat ce e iubirea, ca și când
descoperisei nemurirea chiar înainte de-a mă ști
și crezi că te așteaptă veșnicia pentru a mă iubi. (Alungă-mă !)

Timpul de care dispunem în fiecare zi este descris ca elastic, în cadrul căruia subiectele din tematica generală apar constituite din ipostaze diferite, altele din fiecare moment pus unul lângă altul. Totuși, momentele de efuziune observăm că, în pofida neîncrederilor pesimiste, devin predominante, fiind abordate în formele lor clasice iar înaintarea în labirinturile maturizante ale vieții, nu duce neapărat la fericire.
Cum spuneam, în planul construcției cărții, ordinea subiectelor prozodice este mai degrabă alfabetică decât cronologică, acest aranjament, aparent arbitrar, rămâne însă întru totul verosimil. În cadrul lui sunt invocate simțămintele trecute, interferate elegant cu cele prezente, prin intuirea esenței realității, dincolo de aparențele ei fugare și contradictorii. Și pentru că tot aminteam de simțămintele adolescentine, ele apar pline de multă gingășie în poemul „Am zâmbit”:

Ți-am arătat inima și mi-ai spart-o în mii de cioburi crezând
că nu voi mai avea timp să le adun niciodată.
Dar am zâmbit,
Iar cioburile s-au transformat în suflet.
Un suflet care nu-ți recunoaște chipul schimonosit
de cenușiul gândurilor tale.
Acum tu
vei sta în genunchi, căutând, mereu,
cioburile unei iubiri
pe care nu ai meritat-o...

Descoperim o concordanță între expresia structurată și logică a expunerii ideii și efuziunile sufletești pline de naturalețe, de blândețe și dăruire necondiționată, chiar fără a se cere vreo răsplată . Fraza scrisă dezvăluie o armonie proprie în raport necesar cu simțământul intim și setea de a face ca fericirea să fie oferită și altuia spre a deveni și a o simți ca infinită:

Cui dăruiam atâtea flori? Ție sau umbrei tale
Îi făuream, visând, comori Din ploaie de petale?
Cui dăruiesc atâtea flori? Nu e o risipire
De zboruri albe în culori?
Și... câtă fericire?
Dar pentru ce atâtea flori Să-ntorc mereu din soare
Când tu nu știi să-mi dai în zori O clipă de candoare? (Atâtea flori)

Visurile, închipuirea și descrierea lor devin o convenție în care intră rețeta relevărilor sufletești sâvârșite prin descoperirea realității banale, dinainte cunoscute. Poemul este printre cele mai frumoase adresate tatălui:

Cât am visat
Să stau pe malul mării,
Să mă alinte valul,
Să mă aline zorii!
Cât am visat
Să uit de tot, de toate,
Să uit de el,
Să uit de noapte,
Să uit de tot ce-i pământesc,
Să uit de tot ce îmi doresc!
Cât am visat
Să fiu doar stele
Alunecând încet
Prin vise sau dincolo de ele!
Cât am visat
Să fiu doar eu
Cu bune și cu rele
Și m-am trezit din nou
Cu gândurile mele... (Cât am visat)

În prima jumătate a cărții, tata este simțit a fi prezent pe multe pagini:

Mi-ai oferit o viață, Tată,
Îți dau în schimb iubirea, părintele meu drag,
Ți-aș dărui o lume, ți-aș da și nemurirea
Dar știu că tu-ți dorești doar să mă vezi în prag.
De-aceea vin azi, Tată,
Să-ți spun iar „La mulți ani”, să-ți dau o sărutare,
Să te cuprind în brațe, să simți că niciodată
Noi doi nu vom cunoaște cuvântul „depărtare” ( Mi-ai oferit o viață)

Dar cu cât avansăm în cele peste 86 de pagini ale cărții, vedem că poemele despre tata, treptat, treptat încep să fie înlocuite cu dulci-amare amintiri despre o ființă care putea să aducă mai multă fericire și alinare unui suflet iubitor și sensibil, dar simțim că nu prea s-a întâmplat acest frumos deziderat sau că s-au ivit și niște umbre dureroase. Cam așa ceva reiese dacă citim poeziile : Nu mă lăsa să plec, Nu stinge visul, Nu te mai vreau, Nu vreau povești, O flacără e visul tău, O stea, Poezii fără final; Rămâi, Să înflorească merii ș.a. - iar titlurile așternute în ordine alfabetică ar putea continua...
Ceea ce face mare plăcere cititorului este descoperirea faptului că nostalgiile sunt directe, sunt imediate, lăsând impresia că ar vrea să descrie dorințe nemijlocite, simultane, chiar în momentul expunerii sentimentului, iar expunerile oferă memorarea unui fapt consumat, retrospectiv sau actualizat. În acest scop, versurile capătă o anumită delicatețe care nu ne lasă indiferenți:

Un curcubeu răsare
Din cioburi reci de mare
Și mâna ta în păr
Mi-așează flori de măr.
Alunecând spre mine,
C-o altă seară vine
Mireasma unei veri
Pe care nu mi-o ceri.
Valul ce ne desparte
Aduce de departe
O lacrimă de dor
Din țipat de cocor.
Și, din surâs de soare,
Iubirea mea-i o floare,
E partea mea de vină
În ziua ce-o să vină. (Iubirea mea-i o floare)

Revelația bazată pe acumularea mai multor senzații promit posibilitatea de a regăsi amintiri valoroase prin eforturile creației al căror rezultat fructifică prin imagini perene ca în versurile pline de optimism și strălucire pe care le citez mai jos unde ființa creatoarei devine cântec:

Sunt cântec izvorât din zori
Sunt vers ce-și murmură visarea
Din zbor albastru de cocori
Purtând în depărtări uitarea.

Sunt cântec fremătând de dor
Și sunt cuvântul care-adună
Parfumul florilor ce-adorm
În jocul razelor de lună.

Sunt cântec, dar poemul meu
Zâmbește dintr-o amintire,
Sunt versul cântecului tău,
Necunoscută fericire.

Sunt cântec și așa voi fi,
Ecoul tău din vis, iubire,
Căci, fără să te-aștept, voi ști
Că nu ești doar o amăgire. (Poem pentru un cântec)

Cu cât ne apropiem de finalul frumosului buchet de poeme, cu atât ne bucurăm de optimismul ce începe să se degaje cu caldă eleganță din ele, explicația fiind reînnoirea sentimentului de iubire:

În calea mea, iubire,
Te voi cânta mereu,
Frumoasă amăgire
A sufletului meu!

Memoria involuntară o determină pe sensibila poetă să retrăiască integral, pe multe pagini, momentele inubliabile din trecut, cu toate senzațiile resimțite atunci pentru a ni le reaminti acum:

În ziua când ne-om întâlni,
Apusul va aprinde marea,
La răsărit ne vor găsi
Doar valul ei și depărtarea.

Fugiți din vis, fugiți din timp,
Ne vom ascunde unu-n altul
În primul nostru anotimp
Dintr-un etern în care patul

Va fi o pajiște de flori
Ce nu se ofilesc vreodată,
Iar hrană, dragostea din zori
În împlinirea ei furată.

În ziua când ne întâlnim,
Apusul lin se stinge-n mare
Lasându-ne să ne iubim
În ploi de stele căzătoare.

Fugiți pe-un gând spre un alt tărâm
Într-o poveste neștiută,
Doar fericirea e stăpân
Când două inimi se sărută.

Când mâinile se întâlnesc,
Nimic nu poate să ne-atingă.
Doar două vorbe: Te iubesc
Și ochii ce nu știu să mintă. (În ziua când ne-om întâlni Apusul)

Alteori, cu aceeași exuberanță, retrăiește amintirea unui amor ascuns, pe care nu-l cunoaște nimeni altcineva în afară de cei doi care-l țin ascuns:

Voi merge către soare
Și gândul meu va ști
Să reîntoarcă-n mare
Ce-a fost și nu va fi.

Să nu te temi, iubire,
Că glasu-mi va fi frânt!
Oricum, tot fericire
Te voi numi, cântând!

Și nimeni n-o să știe
De te cunosc sau nu,
C-așa a fost să fie,
Să n-o știi decât tu. (Te voi cânta mereu)

Concluzia care se degajă din această carte ar fi că memoria involuntară a determinat-o pe poeta Diana Ion să-și retrăiască în timp limitat momente lungi și importante din viața ei, cu toate senzațiile resimțite atunci pe care le-a filtrat ulterior în versuri splendide și nostalgice. Acele revelații inspirate au eliberat-o de toate apăsările recente, plasând-o deasupra realității imediate pline de o multitudine de frământări pasagere pe care talentul ei poetic le-a transformat în creații artistice moderne ce vor să fie durabile în timp și să se apropie cât s-o putea de mult de „marginile infinitului”.

5 febr. 2019

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!