poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7270 .



Interogația și exclamația (retorică) în textul psalmic
eseu [ ]
Alte structuri retorice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2013-03-26  |     | 



Interogația

Figură a insistenței, și, prin aceasta, retorică, relevantă pentru oralitatea unui text (cf. Irimia 1999:213), cu rol esențial (alături de exclamația retorică ) în textul dramatic, unde este valorificată pentru a da relief personajelor și pentru a conferi vioiciune dialogului, interogația retorică este cultivată în creația psalmică îndeosebi pentru virtuțile sale ‘dramatice’, reprezentând adesea o strategie discursivă de instituire a dialogului cu transcendentul. Astfel, în psalmi, acest gen de interogație apare relativ frecvent după secvențele de laudatio Dei, discurs performat în termenii unei strategii de politețe pozitivă, prin referirea la transcendent cu pers. a III-a. Aceste secvențe îndeplinesc, de fapt, o funcție argumentativă vizând atitudinea subiectului uman, care și-a încredințat deplin viața în mâinile Domnului. În realitate, în structura de adâncime avem a face cu un raport cauzal , în care interogativa reprezintă un enunț negativ, în timp ce propoziția asertivă este una subordonată (o circumstanțială cauzală). Astfel, enunțul interogativ retoric reprezintă – așa cum remarcam și mai sus – una dintre modalitățile sintactice specifice de exprimare a ‘implicitului’, constând, mai exact, în negarea unei anume realități/stări prin (pseudo)interogarea asupra acesteia: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?” (26:1) ↔ „Nu mă voi teme de nimeni pentru că Domnul este luminarea mea...”; „Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (26:2) ș.a.
Sunt și contexte în care formula laudativă apare după interogația retorică, funcțional jucând de asemenea rolul unui argument pentru atitudinea (de supunere, de iubire smerită a) subiectului uman. De regulă, în astfel de situații discursive, enunțului interogativ-negativ, din structura de suprafață, îi corespunde, în profunzime, un enunț asertiv [deși nu aceasta este situația discursivă predominantă, ci aceea în care se actualizează relația ‘interogativ (structura de suprafață) – negativ (structura de adâncime)’], ‘argumentul’ fiind introdus în mod explicit printr-un conector subordonator (cel mai adesea, conjuncția că): „Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Că de la El este mântuirea mea” (61:1) ↔ „Sufletul meu I se va supune lui Dumnezeu (pentru) că de la El este mântuirea mea”.
Alteori, interogația retorică include în ea însăși encomionul (adresarea directă, la pers. a II-a), ceea ce înseamnă că enunțul regent fie lipsește, fie este exprimat într-un verset anterior/posterior: „Dumnezeule, cine este asemenea Þie?” (70:22) ↔ „Dumnezeule, nu este nimeni asemenea Þie”; „Că pe cine am eu în cer în afară de Tine? Și afară de Tine ce am dorit pe pământ?” (72:24) ↔ „(Dumnezeule,) eu nu cunosc pe nimeni în cer în afară de Tine și în afară de Tine nu am dorit nimic pe pământ” ș.a.
Abilitatea de comunicare a subiectului liric este relevată și de alte tactici de abordare a divinului, de exemplu, mizarea pe înduioșarea lui Yahve prin prezentarea unei „alternative” nefavorabile niciunuia dintre interlocutori (cf. „Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune?”, 29:9 ↔ „Nu ai niciun folos de sângele meu de mă cobor în stricăciune”) sau spovedania (ca act de limbaj specific discursului religios) făcută în numele unui neam întreg: „De câte ori L-au amărât în pustiu, L-au mâniat în pământ fără de apă?” (77:45) ↔ „De nenumărate ori L-au amărât în pustiu,...”.
Tonul didactic este pregnant în falsele interogații (retorice) , acele enunțuri interogative succedate imediat de un răspuns (structuri discursive ce apar ca o prefigurare a învățăturii din manualele creștine de mai târziu): „Doamne, cine va locui în locașul Tău și cine se va sălășlui în muntele cel sfânt al Tău?/ Cel ce umblă fără prihană și face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa (s.n.)” (14:1-2); „Cine se va sui în muntele Domnului și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelul său (s.n.)” (23:3-4); „Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale (s.n.)” (118:9) ș.a. În astfel de contexte, dacă putem vorbi despre ‘implicit’, atunci acesta se definește în termenii circumscrierii ‘interogativului’ față de ‘didactic’. [Lecția de conduită morală, în conformitate cu normele religioase, este însă „predată” și prin intermediul altor tipuri discursive, bunăoară prin enunțurile asertive, transpuse, adesea, în tipare de paralelism sintactic (în special, antonimic): „Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce așteaptă pe Domnul vor moșteni pământul” (36:9); „Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moșteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri” (36:22); „Păzește nerăutatea și caută dreptatea, că urmași are omul făcător de pace” (36:37) ș.a.].
Alte structuri sunt interogații propriu-zise, la care subiectul emițător nu formulează un răspuns, însă îl așteaptă de la Yahve: „Câte sunt zilele robului Tău? Când vei judeca pe cei ce mă prigonesc?” (118:84) ș.a. Astfel de construcții prezintă relevanță pentru nevoia omului de Divin, din această perspectivă acest tip de interogație „încărcând” dramatic poemul psalmic.

Exclamația (retorică)

Se concretizează sub forma unui enunț prin care se exprimă subiectivitatea afectivă (cu ajutorul unei intonații specifice a cuvintelor exclamative), de obicei, într-un discurs care nu se adresează direct unui interlocutor [afirmația capătă relevanță, în contextul prezentei discuții, dacă avem în vedere faptul că dialogul ‘uman – divin’ este unul mediat artistic]. Ca și interogația retorică, este relevantă pentru caracterul oralal unui mesaj/text, căruia îi conferă și o anume solemnitate. Astfel, din această perspectivă, am putea spune că multitudinea de construcții sintactice interogative și exclamative (retorice) constituie expresia unui anume tip de adecvare structurală a acestui tip de creație la o anumită funcție pragmatică, cu care se asocia psalmul la originile sale (un text compus în special în scopul performării în cadru liturgic, în contextul slujbelor ținute la Templu) și, mai mult, contribuie la circumscrierea stilistică a creației în discuție (psalmul ca poezie retorică).
În creația psalmică reprezintă, cel mai adesea, o modalitate retorică de cântare a laudei/encomionului către Divinitate. În astfel de situații discursive este valorificat marcatorul exclamativ cât/cât de sau condiționala exclamativă [în realitate, o subiectivă introdusă prin conectorul specific subordonatei condiționale (de)], în contexte în care regenta este subînțeleasă (un alt tipar cu performativă implicită) : „Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor!”, 83:1; „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”, 103:25; „Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”, 118:103; „De n-ar fi fost Domnul cu noi, să spună Israel!”, 123:1 ↔ „De n-ar fi fost Domnul cu noi [să spună Israel], cât de rău ar fi fost!” ș.a.). Alteori, structura exclamativă constituie cadrul discursiv de formulare a unei invocații-cerere (cf. „O, Doamne, mântuiește! O, Doamne, sporește!”, 117:25; „O, de ai ucide pe păcătoși, Dumnezeule!”, 138:19 ↔ „O, de ai ucide pe păcătoși, Dumnezeule, ce bine ar fi!”, „Ucide-i pe păcătoși, Doamne!”) sau de exprimare a unor aspirații (cf. „O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!”, 118:5). Nici în acest ultim exemplu regenta nu este exprimată explicit, aceasta fiind doar subînțeleasă, implicită; în schimb, prezența unei regente în structura de profunzime este „evocată” atât de condiționala/subiectiva exclamativă („O, de s-ar îndrepta căile mele”), cât și de finala introdusă prin ca să („ca să păzesc poruncile Tale”): „Ce bine ar fi dacă s-ar îndrepta căile mele, ca să pot păzi poruncile Tale!”.
În alte contexte psalmistul își deplânge propria soartă (cf. „Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit, că locuiesc în corturile lui Chedar!”, 118:5) sau se autoanatemizează: „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!/ Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele!” (136:5, 6).


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!