poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1004 .



Impactul terminologiei religioase românești asupra domeniului onomastic
eseu [ ]
Nume de sarbatori crestine intrate in onomastica

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2012-12-25  |     | 



Precizări preliminare

Influența deosebită pe care un domeniu semantico-onomasiologic cum este cel religios a putut-o exercita, de-a lungul timpului, asupra diverselor sfere ale existenței uman-culturale a fost adesea relevată și discutată în bibliografia de specialitate. Astfel, unul dintre câmpurile care a interacționat complex și profund cu ‘religiosul’ este onomastica, așa cum arată, printre alții, Tagliavini (1963: 25), care admite o influență mai marcată în sfera antroponimiei:

La religione, che ha permeato profondamente la vita del popolo, ne ha diretto e modificato i costumi, ha lasciato ovunque le sue tracce ed ha impresso i suoi segni indelebili, oltre che nell’antroponimia (...), anche, se pure in misura minore, nella toponomastica.

La aceeași concluzie am ajuns și noi, într-un studiu consacrat exclusiv limbii române,
luând spre investigație un inventar mult mai amplu decât cel pe care ne propunem să îl discutăm în paginile de față, anume un corpus care, pe lângă sărbătorile creștine, a inclus și numeroși alți termeni, de la vocabule fundamentale ale credinței creștine (cf. a boteza, cruce, Dumnezeu, drac, popă-preot, înger, altar ș.a.), până la termeni de specialitate (desemnând, de exemplu, ierarhia ecleziastică sau diverse ritualuri creștine), inclusiv o serie de lexeme circumscrise domeniului “credințelor și superstițiilor”, precum și termeni ce au ca accepție secundară semnificația religioasă (cf., de exemplu, termenii de înrudire intrați în aria religioasă).
Este în afara oricărei discuții că, în ceea ce privește antroponimia, migrația propriu-zisă a termenilor religioși în acest domeniu onomasiologic vizează în primul rând numele de familie și, într-o măsură semnificativ mai mică, numele de botez. Aserțiunea noastră este valabilă, desigur, din perspectiva sistemului antroponomastic al limbii moderne, cu totul altfel prezentându-se lucrurile în fazele vechi de dezvoltare lingvistică, când termeni precum Crăciun sau Ispas, ca să nu dăm decât două exemple, erau folosiți ca nume de botez3. Utilizarea ulterioară a unor astfel de termeni derivați de la numele unor sărbători creștine în mod fundamental și chiar exclusiv cu valoarea unor patronime susține afirmația noastră de mai sus. Procesul este unul complex și s-a putut desfășura în mai multe etape: termenul religios desemnând, în cazul nostru, o sărbătoare creștină, a intrat în româna veche în domeniul onomastic, fiind utilizat cu funcția unui nume de botez; odată cu oficializarea numelui de familie și simultan cu laicizarea treptată a prenumelor1, respectivul termen-nume de botez va începe să fie utilizat preponderant ca patronim, în unele situații, până la impunerea sa exclusiv la acest nivel.
Migrația în toponimie a diverșilor termeni și, în special, a celor circumscriși domeniului religios este, așa cum am remarcat deja, relativ mai modestă comparativ cu migrația în clasa antroponimelor. Acest aspect se cuvine a fi înțeles și în relație cu tipul distinct de sistem reprezentat de fiecare dintre cele două subdomenii componente ale onomasticii: pe de o parte, sistemul toponomastic, o structură semantico-conceptuală mai puțin deschisă, mai puțin receptivă la schimbare; pe de altă parte, sistemul antroponimic, caracterizat printr-un dinamism remarcabil. Legat de acest aspect, specialișii au remarcat existența numelor de locuri, „într-un număr uriaș, și totuși finit” (cf. Graur 1972:8), respectiv caracterul infinit și deosebit de dinamic al clasei numelor de persoană, care „se schimbă mereu și în fiecare moment apar altele, în proporții de masă” (cf. id., ibid., 9). Dinamismul mai precar al toponimicului este „compensat” însă de caracterul său de arhivă, conferit tocmai de stabilitatea specifică . La rândul său, această stabilitate se justifică prin însuși obiectul de studiu al toponomasticii, într-o exprimare metaforică, știința legăturii dintre om și pământ (cf. Ioniță 1982:19). Cum sunt de acord specialiștii în domeniu, relația pregnantă dintre om și pământ este susținută, în primul rând, de așa-numitele toponime minore sau locale, populare, ce au calitatea de a oglindi mai fidel viața oamenilor, continuitatea neîntreruptă a acelorași persoane în anumite locuri .

Sărbători religioase în onomastica românească

Obiceiul de a forma nume de persoane și de locuri de la denumirea unor sărbători religioase este, se pare, o practică obișnuită la toate popoarele creștine din apusul și răsăritul Europei, începând cu sec. IV (cf. Vroonen 1967:257).
Coeziunea remarcabilă în context romanic este ilustrată la acest nivel de felul în care câmpul onomastic „și-a selectat ” domeniile de interacțiune, în cazul de față, domeniul religios. Mai exact, aspectul semnalat este evidențiat de faptul că, așa cum remarcă Tomescu (2001:31), fiecare limbă romanică, la rândul ei, acordă „funcții onomastice, cu motivații similare (s.n.), acelorași (s.n.) cuvinte moștenite, selectate din aceleași (s.n.) domenii onomasiologice”. În acest context, sunt amintiți (cf. id., ibid., 33) și termeni onomastici formați de la denumiri de sărbători creștine: Crăciun, Paștea, Pașca, Sânzian, Sânziana ș.a.
Remarcabila forță generatoare a vocabularului religios este susținută și de multitudinea, respectiv diversitatea formelor care se regăsesc la nivel onomastic. Este relevant în acest sens faptul că inventarul onomastic include, pe lângă termenii “derivați” în mod direct de la lexemul religios de proveniență latină, și eventualele „reflexe” latinești culte, respectiv de alte origini, în special slavă/greacă bizantină, care, fie se circumscriu aceleiași familii lexico-etimologice (prin raportarea la unul și același etimon îndepărtat), fie reprezintă dublete lexicale (sinonimice) ale formelor latinești. Mulțimea și frecvența derivatelor, precum și atestarea lor în onomastică sunt argumente importante ale vechimii și ale răspândirii numelui primar, dar și ale apelativului-cuvânt religios, pe teritoriul țării noastre.

Paște

Numele celei mai importante sărbători a creștinătății nu putea să nu aibă ecouri timpurii în plan antroponimic. Astfel, încă din sec. IV, în textele latinești din apusul Europei, sunt atestate, ca nume de persoană, formele Paschalis, Paschasius, alături de Natalis, Epiphanius și Epiphania (Vroonen 1967:258). Forma Paschasius apare de asemenea în vechile inscripții din Apus (Ionescu 1975:230).
La români, numele de botez Pascal, pătruns prin filieră slavă sau prin purtători greci, începe să apară în documentele Þării Românești încă din 1428, iar sub forma Pascale, în 1594 (cf. DERS:169). Se pare că Pascal cunoaște cea mai mare frecvență în Moldova, unde influența directă a antroponimiei neogrecești, nu numai în medii ecleziastice, a contribuit la constituirea unui inventar de prenume care au devenit apoi patronime.
În a doua jumătate a sec. al XV-lea este atestată și forma Pașteriu, Þara Românească, 1575, tot cu valoare antroponimică (cf. DERS).
La fel ca și alte nume de botez (cf. Crăciun, Florea, Ispas), Pascu devine un nume frecvent, fiind consemnat în Conscripțiile nominale (1743, 1746, întocmite pentru toți impozabilii din județul Arad). Explicația dată de Goicu (1999:71) pune în evidență rolul esențial al culturii slave bisericești (copie fidelă a celei bizantine) de a transmite românilor numele impuse de uzul bisericii grecești. Frecvența acestui nume în onomastica românească este motivată și de faptul că românii au legat numele de sărbătoarea creștină a Paștelui, în consecință, numele de botez dându-se în multe regiuni copiilor născuți de Paști (Pașca 1936:298). Întrucât numele de familie Pascu este și astăzi foarte frecvent la români, iar în secolele trecute a fost răspândit ca nume de botez, este plauzibil ca acesta să reprezinte o abreviere din Paskal, cu originea ultimă în ebraică (cf. Graur 1965:62).
Statistic vorbind, antroponimele care pot fi puse în relație cu Paște sunt mai numeroase în raport cu toponimele și reprezintă în mare parte împrumuturi grecești și slave; pe lângă termenii/formele deja amintite, mai putem enumera (ap. Iordan 1983:354-360): Pasca (bg. Paska sau/și pol. Paska); Pascalu (gr. Paskal sau/și bg. Paskal), cf. n. top. Pascal; Pascali (gr. Paskalis, cf. și bg. Paskali); Pascaliu (Pascal); Pască = Pasca; Paschievici (pol.); Pascotă; Pasculescu = Păsculescu; Pashal (gr. Pashalis) = Pascal; Paskov (bg.); Pasti(ia) (gr. Pastias sau/și bg. Pastija); Păscălin(e); Păscăloiu; Păsculescu (Pascu), cf. n. top. Păsculești; Păsculeț (Pascu) ș.a.
Discuții au generat în literatura de specialitate termeni precum Paștiu sau Paștea, după unii lingviști , nume moștenite din latină o dată cu denumirea sărbătorii omonime, după alții – nume explicabile prin paște, variantă a lui paștie „loc nearat” (cf. Iordan 1983, unde se trimite și la pol. Paszta). Pătruț (1980:207-209), deși recunoaște că și alte antroponime au la bază nume de sărbători, arată că, luând în considerație o serie de derivate cu sufixul -t- (cf. Baștea, Boștiog < Boșt-ea,..., față de Baș(a), Boș(a) etc.), este posibil ca și Paște(a), Paștiu să fie derivate, cel puțin în unele cazuri, de la Paș-a. În opinia aceluiași lingvist, nu este exclus ca și Pasc, Pasca, Pascu(l) (cf. derivatele Pascotă, Păscan, Păscoiu,...) să fie, uneori, derivate (cu sufixul -c-) de la Pas(a), Pasu sau – mai probabil –, având în vedere slaba circulație a acestora, să fie împrumutate din bulgară (vezi și supra, Iordan, loc. cit.).
Un alt antroponim adus în discuție de Pătruț (ibid., 206) este Pașcu (Pașca, Pașco), pentru care lingvistul citat formulează două ipoteze: 1. rezultatul contaminării între Paște (ca nume) și Pascu, admițând și posibilitatea influenței lui Lupașcu; 2. hipocoristicul ucrainean Pasko, aceasta din urmă, soluție mai plauzibilă, în opinia lui Pătruț.
O serie de toponime „minore”, în care apar numele de botez Pascu (+ derivatele sale) și, foarte rar, Paște, se actualizează sub forma unor structuri genitivale populare: Coasta lu Pascu, Balta Pascului, La Păscoan’e, Izvoru lu Păscuț, Fața lu Pascotă, Insula Paștelui (cf. Graur 1972:58).

Crăciun

Prezența numelui de persoană Crăciun în documentele latinești din Ungaria încă din anul 1138 (cf. DERS) demonstrează că numele sărbătorii este mult mai vechi, în consecință, cuvântul nu poate fi slav. În Moldova, același nume de botez este atestat pentru prima dată în 1414 (cf. Craciun Belcescul), iar în Þara Românească, în 1454 (Craciun) (cf. DERS:57). Sunt aspecte care ne îndreptățesc să considerăm că termenul Crăciun este, fără îndoială, un nume de persoană creștin, specific românesc1, păstrat din aceeași perioadă, ca și Natalis, Pascalis, Epiphanius (Epiphania), în Apus și devenite nume de persoană începând cu sec. IV (cf. Vroonen 1967:258).
Până în sec. al XVIII-lea, Crăciun este înregistrat mai rar ca nume de familie, situație, evident, diferită de cea din zilele noastre. Astfel, din punctul de vedere al răspândirii și al frecvenței, termenul în discuție ocupă, în epoca actuală, locul 11 din grupa a III-a de frecvență (a se vedea clasamentul lui Bolocan 1996:10), ceea ce coincide cu a recunoaște o poziție privilegiată a acestui nume în ansamblul numelor noastre de familie (raportat la numărul de apariții ale lui Popa, numele de familie cu frecvența cea mai ridicată în România)2. Din bogatul inventar al numelor de familie derivate de la Crăciun, mai fac parte și: Cărăciun (magh. Karácson); Crăciunaș; Crăciuneanu; Crăciunel – cf. și numele toponimice Crăciunelul, Crăciuneii de Jos și Crăciuneii de Sus; Crăciunciul; Crăciunescu, cf. și n. top. Crăciunești; Crăciunete; Crăciunică; Crăciunoiu; Creciunescu = Crăciunescu ș.a. Dintre aceste forme, frecvența cea mai mare o are Crăciunescu, mai ales în județele din sudul țării, Oltenia și Muntenia, cu variantele grafice Craciunescu, Crăciunesc (cf. Goicu 1999:47).
În ceea ce privește „raportul cronologic” între Crăciun-antroponim și Crăciun-toponim, se admite îndeobște că, inițial, Crăciun a reprezentat un antroponim cu care era desemnat întemeietorul așezării respective, de la acest antroponim dezvoltându-se ulterior toponimul corespunzător3: Crăciunelul; Crăciuna (Drăganu 1928:28; id., 1933:51); ~ de Jos (Alba); ~ de Sus (Târnava-Mică); Crăciunești, toate aceste localități (din Transilvania și Banat) datând încă din sec. al XIV-lea (cf. Goicu 1999:49); (Oltenia) Crăciun (uliță) < n. p. Crăciun; Crăciuna (sat) < n. p. Crăciun + suf. -a „a lui Crăciun” sau, poate, n. p. Crăciuna; Crăciunari (parte de sat); Ulița Crăciunarilor < n. grup. Crăciunari(i); Crăciuneasca (moșie) < 1. n. p. Crăciuneasca; 2. prin substantivarea adj. crăciunesc „a lui Crăciun, Crăciunescu”; Crăciunoaia (deal); Crăciunoi (parte de sat,...); Mahalaua Crăciunoilor; Ulița ~-lor ș.a . Sunt o serie de situații în care Crăciun și derivatele sale au intrat și în structura unor microtoponime, în calitatea lor de antroponime: Catu lu Crăciun, Fântâna lui Crăciun, Cetatea Crăciunei (Banat) ș.a.

Florii

Sărbătoarea religioasă a Intrării Mântuitorului în Ierusalim s-a suprapus târziu peste vechi tradiții și rituri păgâne, legate de cultul diferitelor zeități ale primăverii și ale vegetației din mitologia romanilor veniți în Dacia, cea mai reprezentativă fiind zeița Flora (cf. Candrea 1928:113; v. și Goicu 1999:65).
Zeitățile romane Florus și Flora (pe care romanii păgâni le celebrau în epoca Floriilor creștine) au intrat în onomastica creștină, devenind nume calendaristice, și s-au răspândit, prin cultul unui număr mare de martiri și martire, mai ales în apusul Europei, dar și în răsărit2.
Flor, Florul reprezintă rarități în onomastica românească, cultul mucenicului Flor, care apare în calendarul ortodox, nefiind cunoscut la români (Ionescu 1975:139). În schimb, prenumele Flora (consemnat într-o culegere de nume de sfinți, Buzău, 1698) este folosit frecvent în perioada modernă, când a fost reluat pe cale cultă, fie din onomastica apuseană, fie, mai probabil, din mitologia romană3. O atestare mult mai veche apare la Drăganu 1933(:135); este vorba despre Transilvania, 1332 (mai mulți nobili români cu numele Flora, Flore, Florea, Florian).
În Conscripțiile nominale (1743, 1746), Arad, Florea apare ca nume de familie cu o frecvență mai scăzută, fiind redat prin formele Flora, Flore, dar și prin derivatele Floruț, Floruța; în schimb, Florea apare mult mai frecvent ca nume de botez (cf. Goicu 1999:59). În Crișana, vestul și nord-vestul Transilvaniei, a fost semnalat și numele de familie Flore, explicabil prin impunerea unei forme de vocativ a unor prenume la nominativ (cf. id., ibid.). Florea este un nume foarte vechi la români, atestat în prima jumătate a sec. al. XV-lea, în documente muntenești (cf. Goicu 1999:58). Corespondentul său feminin, Floarea, nume specific românesc, este de asemenea foarte vechi, cca 1421-1425. În satele din Þara Oltului, Florea, Floarea și Florica4 sunt și nume date vitelor născute la Florii (Pașca 1936:359). Sunt aspecte care justifică de ce în onomastica românească cele două nume de botez (Florea, Floarea), împreună cu toate derivatele lor, sunt strâns legate de sărbătoarea Floriilor.
Tot în sec. al XV-lea (1495) sunt atestate și toponimele Florei, Florești, respectiv numele de familie Florescu (în documente muntenești, cf. DERS:81). Toponimul Florești este consemnat și în documentele moldovenești (cf. ibid.).
Urmărind distribuția pe regiuni a acestor nume, Goicu (1999:60) a stabilit că specifice Moldovei sunt numele de familie formate din matronimice, de obicei în cazul genitiv, cf. Afloarei, Afloarie, Aflorii ș.a., nume răspândite, mai apoi, în toată țara. Inventarul numelor de familie posibil derivate de la această sărbătoare creștină este bine reprezentat; pe lângă numele deja amintite, semnalăm și pe: Floria, Florian, Florean, Floroiu; unele nume au o bază toponimică: Floreanu, când acesta nu reprezintă o variantă grafică a lui Florianu, ci s-a format de la top. Florea + suf. -eanu sau Florișteanu, de la numele de sate Florești (cf. Goicu 1999:60).
Numele de persoană formate de la tema Flor- sunt frecvente și în toponimia locală („minoră”), cf. Cotu Florii, Fântâna lu Florea, Lunca Florii, Baba Floarea, Casa lu Florea Băduț ș.a. Semnalăm și un microtoponim neînregistrat în sursele consultate, anume Floreasca (nume al unui cartier bucureștean), derivat, probabil, de la n. fam. Florescu (

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!