poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4803 .



Vladimir Streinu - 110
articol [ Cultura ]
Un eveniment cultural

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2012-05-24  |     | 



Ieri, 23 mai 2012, s-au împlinit 110 ani de la nașterea marelui critic interbelic Vladimir Streinu, care a fost profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din Găești, de la 1 septembrie 1927 pană 1 decembrie 1933. Aici a scos, alături de colegul și prietenul său Șerban Cioculescu, în 1928, revista „Kalende” (cinci numere), cu redacția formală în București, în apartamentul de la Hotel Continental al prietenului lor Tudor Șoimaru, tipărită la Pitești, în tipografia unui P. Mitu.

Mâine, 25 mai, va avea loc, la Colegiul Național „Vadimir Streinu” din Găești, grație angajamentului sufletesc al profesoarelor Florina Stoica și Adela Păun, cărora li s-au alăturat ceilalți membri ai Catedrei de română și care au obținut sprijinul Primăriei orașului și al conducerii Colegiului, edfiția a III-a a unui Simpozion Național (care include și un concurs de creațieși interpretare critică, dedicat elevilor și profesorilor din întreaga țară). În cadrul Simpozionului, a fost editat un volum de versuri al lui Vladimir Streinu, care cuprinde întreaga lui creație lirică și pe care l-am îngrijil și l-am prefațat.

Iată mai jos prefața la acest volum intitulat „Poezii” și apărut la Editura Bibliotheca din Târgoviște chiar astăzi, 24 mai, în Sfânta Zi de Înălțare.





VLADIMIR STREINU – POETUL





EXISTÃ și sunt des vehiculate, în reflecțiile asupra literaturii, sintagmele „poezia criticilor” sau „critica poeților” și, prin extensie, „literatura criticilor” și „critica scriitorilor”. Așadar, un autor bivalent sau plurivalent are, în viziunea cititorilor specializați, dar și în cea a publicului, un domeniu de excelență, care-l definește și-l situează, și domenii complementare, care-i întregesc conturul dar sunt, de regulă, interpretate și receptate prin raportare la cel considerat definitoriu. În acest sens, ar exista critici care scriu și literatură, cum ar fi E. Lovinescu, ori scriitori care scriu și critică, precum, să zicem, Nicolae Breban. Și chiar când e vorba de cineva care se ilustrează aproape egal în mai multe domenii, cum ar fi G. Călinescu, mare critic dar și excepțional romancier, prejudecata unei „facultăți dominante” face ca el să fie considerat ori autorul unor romane „de critic”, care comentează viața în loc s-o prezinte, ori al unui „roman critic”, care uzează de metaforă și comparație, în loc de a efectua analize și demonstrații. Și, mai mult decât atât, în virtutea aceleiași idei, o opinie a sa, emisă la tinerețe și reformulată la maturitate, anume că adevăratul critic trebuie să fie și scriitor sau măcar să rateze unele genuri literare, este preferată adesea în varianta apocrifă că adevăratul critic este un scriitor ratat. Din fericire, există, însă, și s-a impus tot mai evident în ultima vreme și părerea că asemenea delimitări nu sunt întotdeauna îndreptățite, pentru că un critic este și el un scriitor. În acest sens, sunt scriitori nu doar Balzac sau Stendhal, dar și Saint-Beuve ori Albert Thibaudet, nu doar Camus, dar si Pierrre de Boisdeffre și, ca să revenim în spațiul național, nu doar Rebreanu sau Arghezi, dar și Lovinescu ori G. Călinescu, nu doar Marin Preda sau Ana Blandiana, dar și E. Simion ori N. Manolescu.

Concepția restrictivă mai sus evocată funcționează fără greș și atunci când vine vorba despre poezia lui Vladimir Streinu. Evident că domeniul de excelență al celui care scotea, împreună cu prietenul său Șerban Cioculescu, în 1928, la Găești, cele cinci numere ale revistei Kalende, nu e poezia. Când este evocat numele său, oricine se gândește, și cu justețe, în primul rând, la Pagini de critică literară, la Clasicii noștri sau la Versificația modernă, la monografiile închinate lui Creangă sau Hogaș, la Istoria literaturii române moderne, realizată împreună cu Șerban Cioculescu și Tudor Vianu și tipărită în 1944, sau la studiile de literatură universală adunate într-un volum după moartea sa. Pe de altă parte (ceea ce, totuși, n-ar reprezenta un argument solid), în comparație cu miile de pagini de critică, de estetică sau de eseu, cele cam șaptezeci de texte poetice rămase de la el par aproape insignifiante. Cu toate acestea, marile istorii literare interbelice, a lui E. Lovinescu și a lui G. Călinescu, îl rețin în primul rând ca poet. În schimb, importanta Istorie critică a lui N. Manolescu din 2008, îl reține printre criticii interbelici de prim-plan, considerându-l, ca poet, “interesant, chiar dacă fără notă personală, cu excepția stringenței formale”. Pentru aceste – privite comparativ – doar aparent paradoxale receptări există, însă, câteva explicații, legate de destinul omenesc al scriitorului, care și-a pus pecetea și asupra celui literar, brutal întrerupt de vitregia istoriei, în momentul său de culminație, spre a fi reluat în crepusculul unei existențe marcate suferință și de boală. Tocmai de aceea, abia în ultima parte a vieții, dar și după moarte, Vladimir Streinu a început să fie considerat ceea ce este: un important critic literar, de o actualitate vădită și greu alterabilă.

Când vorbim, însă, despre lirica sa, chiar dacă o vom considera un soi de violon d’ Ingres, trebuie să avem în vedere, pe de o parte, avatarurile acesteia, iar pe de alta ascensiunea tot mai evidentă a criticului, care l-a făcut, în timp, oarecum uitat pe poet, dar și factura criticii sale, ca și a esteticii, orientate preponderent (și, desigur, nu întâmplător, cu cele mai strălucite rezultate) către poezie. În orice caz, Vladimir Streinu a debutat, concomitent, ca traducător, poet și critic și a publicat constant (deși nu abundent), între anii 1921-1929, poezie în presa literară a vremii (Adevărul literar și artistic, Convorbiri literare, Gândirea, Cugetul românesc, Kalende, Mișcarea literară și, mai ales, ca unul dintre membriii cenaclului lovinescian și dintre adepții marelui critic, în Sburătorul literar). Aceasta, pe lângă sutele de articole și eseuri, care vor intra în sumarul volumelor sale, apărute, e drept, cu o anume întârziere, începând cu Pagini de critică literară din 1938 și continuând cu Clasicii noștri din 1943. Revine la poezie între anii 1950 – 1956, într-o perioadă de restriște a vieții, și în momente de suferință provocată de boală, pe patul sanatoriului din Stejeriș. Nici condiția de ostracizat, de exclus, și nici cea de bolnav nu-și vor trimite, însă, ecourile în versul său fixat într-o lume de idealități și simboluri. Poeziile acestei perioade nu vor mai fi publicate în presă, ci vor apărea în volumul postum Ritm imanent, în 1971, la Editura Eminescu. Volumul, cuprinzând doar patruzeci de texte, este alcătuit de fiica scriitorului, Ileana Iordache, pe baza unei liste de titluri pe care o socotește testamentară, a tatălui său, a manuscriselor și a consultării unui caiet rămas în posesia soției, prozatoarea Elena Iordache Streinu, ca și a unui alt caiet, conținând aceleași texte, „în oglindă”, aparținându-i prietenului de-o viață Șerban Cioculescu. În 1983, la aceeași editură, George Muntean realizează o ediție critică, însoțită de o introducere, de note, variante și comentarii, în care include întreaga creație poetică a lui Vladimir Streinu, adică 64 de texte, plus încă șapte și traducerea în franceză a poeziei Invocație, plasate într-o Addenda. Privite cu interes moderat, aceste volume, apărute în condiții tipografice modeste și devenite astăzi aproape intruvabile, n-au schimbat, evident, perspectiva asupra lui Vladimir Streinu, care a rămas și continuă să rămână un critic. Pe de altă parte, opinia lui E. Lovinescu, care socotea că Vladimir Streinu ar fi „numai poet, exclusiv poet, iremediabil poet” și chiar „poet integral” reprezintă, fără îndoială, o eroare de receptare care nu poate să nu stârnească un zâmbet. Și totuși, dincolo de eroare, E.Lovinescu pare a fi definit, în Istoria literaturii române contemporane, destul de convingător factura liricii sale: „Într-o literatură de expansiune cordială, poezia sa e plină de rezervă retractilă, de condensare laborioasă (…); deși pasională, ea nu se revarsă direct, ci se distilează nu atât în simboluri, cât în substanțe concentrate, de care ne desparte sticla rece a fiolei”. Și dă un exemplu de „poezie distantă, lapidară, enigmatică, a cărei tehnică are înrudiri cu cea a d-lui Arghezi”, prin Duplex: „Pe-același pisc din care, printre cremeni,/ Mi-am răsucit eu trunchiul de gorun,/ De o potrivă ceru-ți supse-asemeni/ Mijlocul cald în mladă de alun.// De ce ne-am strâns în ramuri mai aproape,/ De-aceea ne-am cuprins și sub pământ,/ Crescuți ca dintr-un mal de limpezi ape,/ Care-mpletirea-n crengi ne-ar fi răsfrânt.// Dacă din creștet, vântul ne desparte/ Și chemi în clatin depărtați anini,/ Cu vine-ascunse ce se pierd în moarte/ Te țin îmbrățișată-n rădăcini.”. Intelectualizantă sau, mai bine, de aspirații intelectuale și spirituale, cu tendințe ermetizante, în felul celei a lui Ion Barbu, Simion Stolnicu, Dan Botta (din Eulalii) sau chiar Eugen Jebeleanu (din Inimi sub săbii) sau Virgil Gheorghiu (din Febre sau Marea Vânătoare), muzicală, clasicizantă în formă, dar modernă în spirit, ca a unui cunoscător al lui Edgar Poe, al lui Baudelaire, al lui Mallarmé sau al lui Valéry, așadar animată de mai multe tendințe, într-un moment în care lirica interbelică își căuta stilul și începea să-și afle condiția, poezia lui Vladimir Streinu nu este, însă, așa cum i se păruse, ambiguu, lui G. Călinescu (dar cum li se pare, mai ales, unor comentatori de ocazie), a unui pastelist, nici măcar în genul lui Pillat. Câtă poezie de natură există la Streinu este parte integrantă a unor mici alegorii sau parabole și chiar poemul citat de marele critic, oarecum parnasian, în felul primelor poeme barbiene, așadar subiacent romantic, este nu un pastel, deși coloristica există, ci o expresie a aspirației spre absolut și, mai ales, către absolutul creației sau, mai bine, în cuvintele poetului, către himera poeziei: „Am scos din panoplie o veche carabină/ Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;/ Voi împăia o piele, în pod sau de perete,/ Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină/ Totala-ngălbenire, ce stă să se arate,/ Adusă-n blăni de șue sălbătăciuni roșcate.// Dar n-apucai oțele a-ntinde prin frunzișe,/ Că fulgeră o fugă sub corni – cărămizie;/Pe dâmburi și muscele, de unde nu se știe,/ Norod de vulpi aprinse, când drept și când piezișe,/ Gonea – și, ca tutunul, va trebui să spui că/ O ginte mai măruntă, din jder sau nevăstuică,/ Tălăzuia o mare de curgeri, argiloasă.//Cuprins de îmbulzeala făpturilor de iască,/ Văzui cum seara, urma, le vrea să tăinuiască/ Și-atunci, în anotimpul prea galben, de pucioasă,/ Trăgând mai la-ndemână grea pungă cu alice,/ Ochii buimac în toamnă întunecimi complice//Și-am slobozit din țeavă pe ceruri, arzător,/ Un Orion și șapte-opt Cloști cu puii lor.” (Moment cinegetic). De fiecare dată, ceea ce pare pastelistică ori descripție, fără a se focaliza, totuși, asupra detaliilor, ci rămânând, în ciuda notelor picturale, la o condiție mai curând simbolică, este deviat către reflexivitate și către idee, ca în Gravitație, care nu e un poem despre toamnă (și nici măcar, indirect, despre toamna vieții), ci un mod de autodefinire indirectă, oarecum alegorică, a eului: „Această toamnă, dintre vechi odoare,/ Luceferii i-a scuturat gălbui,/ Căzând drept stele vii, în mări, de mare,/ Iar în grădina omului – gutui.// Copacii toți din creștere abdică/ Și sbor în laț de pasări prinse sunt./ O, nici un plop împotrivind ce pică,/ Liber-arbitrul să-și proclame-n vânt.// Pădurile se surpă-ntregi cerute/ Și însumi cad din cumpeni ca un rest,/ Mă-nchin cu toate frunzele căzute/ Și ploile – pământului acest.// Cu salcia pletoasă, rădăcini/ Sucesc ascuns printre șopârle, pentru/ A da răspuns acelor origini/ Din tainicul și arzătorul Centru.”. În aceeași situație se află mai toate poeziile scrise și publicate la 19-20 de ani, care, prin titlu, ar sugera ținuta pastelistică (Înserare, Singurătate, Sfârșit de toamnă, Primăvară, Peisaj mort), dar unde sesizăm o mișcare dinafară către înăuntru, dinspre natura contemplată către orizontul sufletesc sau de gânduri și aspirații: „Mă uit cum toamna a-mbrobodit frumoșii/ Arini cu-un colț din galbena-i maramă,/ Cum vântul în nechezul lui de-aramă/ A stins, suflând, amurgurile roșii,//Cum zările se-adună să mă-nchidă,/ Și-n toamna-aceasta grea și-apăsătoare/ Sunt ca un ciot pe care-o crizalidă/ Așteaptă primăveri amăgitoare…” (Sfârșit de toamnă). Unele așa-zise pasteluri sunt, în realitate, poeme erotice și, în acest sens, Peisaj mort, de pildă, este aproape o parafraza a Lacului eminescian, în care, ca și în alte locuri, comparația e mai curând livrescă decât plastică („Tristețea malurilor azi scobite/ Se-ndoaie-n trupul sălciilor ce par/ Ofelii în demență despletite/ Peste oglinda lor ca un ghețar.”), iar sentimentul este remodelat de idee, într-o devoțiune contemplativă și visătoare: „Dacă-ai veni, cu râsu-ți de cleștar/ Și cu tot trupu-n umblet curgător,/ Să amintești pâraiele ce sar/ Prin munții-n care iazul stătător/ A fost odată sprinten și sonor,// Nămolu-i poate că-ar începe iară/ În nuferi de lumină să răsară,/Visându-se deasupra mai aproape/ De ale cerurilor limpezi ape.”. De o pasionalitate potolită sau reprimată, erotica nu este senzuală, ci mai curând meditativă, în felul de mai târziu al eroticii lui Ștefan Augustin Doinaș. Și în dragoste, ca și în natură, ca și în creație, poetul caută mai mult decât clipa și decât materialitatea prezenței sau a trupului, năzuind, de fapt, eternitatea rezultată din imanență, adică din răsfrângerea esenței obiectului în conștiință, în interioritatea eului: „Negre și avântate spre mine,/ Sbor peste neliniști ridică/ Lin desfăcute sprâncenele-ți line,/ Aripi prelunge de rândunică.// Dacă-n lăuntrica-mi mare m-afund,/ Printre coralii de-aprinsă-așteptare,/ Ochii tăi mari se deschid în afund,/ Scoici cu-nstelate mărgăritare.// Gândului meu schimnicia să-i razimi,/ Caldă din simțuri făptura ta crește/ Numai cum soarele verii în azimi/ Rumen din spice se reîntregește.// Totuși noi, suflete, pasări cerești,/ Nu ne-am întâmpinat niciodată;/ Sufletul meu, când te mângâi, te cată./ Semen ghicit pe sub scoarțe trupești.//Orice-alintare pe trup se abate:/ Rostu-i rămâne pe suflet – departe;/ Ducem, alăturați, înspre moarte/ Singuri singurătăți ferecate.// Strigătul tău vine corn din desișuri./ Veșnic necunoscuți, veșnic aproape,/ Maluri ale aceleiași ape/ Cursă peste lactee prundișuri.” (Ritm imanent). Este vorba, la Vladimir Streinu, de o erotică intelectualizată, din care ardența nu lipsește, doar că se distilează, disimulată în elegii reflexive.



SUNT CRITICI care scriu o poezie sau o literatură ce nu are aproape nimic de-a face cu critica lor, după cum se pot întâlni somități științifice care se copilăresc și chiar se umplu de ridicol scriind poezii. La unii poate fi vorba de o scindare a eului, la alții de pură naivitate. Nu este acesta cazul lui Vladimir Streinu, care exprimă, în realitate, atât în poezie cât și în creația critică, dar întotdeauna cu alte mijloace, o aceeași frământare umană și creatoare și aceleași aspirații către plenitudinea trăirii, a experienței intelectuale și sufletești sau chiar către idealitate și absolut. Ceea ce unește, în chip vădit, domeniile este obsesia poeticului, acea himeră a poeziei despre care Vladimir Streinu le vorbea studenților săi la ultimul său curs de Estetica poeziei, cu puțin înainte de moarte: „Căutătorii esenței poeziei aparțin desigur seminției lui Ixion. Poezia se refugiază periodic din orice înfățișare istorică, precum și din orice compoziție critică. Istoria ei e o lungă înșelare de sine a inteligenței asupra esenței actului poetic”. Esența poeziei se ascunde, prin urmare, adesea sau chiar totdeauna după un nor, tot așa cum după chipul Herei se ascundea, din voia lui Zeus, Nephele. Dincolo de analiză, de teorie, de metode și demonstrații rămâne întotdeauna ceva nedemonstrabil, iar această dramă a criticului, formă a năzuinței către plenitudine, nu este exprimată nicăieri mai acut ca în cunoscuta frază care încheie articolul despre poezia lui Tudor Arghezi: „…acum, când mecanismul arghezian îmi stă demontat în față, sau cel puțin îmi închipui aceasta, simt că dincolo de teme, procedee, compoziție, retorică, ritmică, psihologie și influențe rămâne un duh inanalizabil, care mă umilește. Încerc o dramă de inteligență”. Este o dramă (pe care alți critici n-o trăiesc) a celui care vrea să unească demonstrația și analiza cu inspirația, care nu poate lipsi, nici ea, din actul critic. Dar este o drama similară cu a creatorului, în speță, cu a poetului. Deși, trebuie subliniat, poezia lui Vladimir Streinu nu uzează și nicidecum nu abuzează de terminologia lui critică. Abuzează de aceasta doar unii exegeți, care sufocă receptarea versurilor prin tot felul de trimiteri la opiniile critice și la conceptele estetice ale autorului. Himera poeziei îl bântuie însă pe poet pretutindeni și își schimbă, uneori, locul cu himera iubirii. Meditația asupra artei este sesizabilă mai în tot locul, dincolo de faptul că, multe dintre texte sunt expresii ale frământării, aspirației și căutărilor creatoare și ale unei drame, similară cu a criticului care nu reușește să prindă „duhul inanalizabil”, esența, inefabilul, depășind meșteșugul și învingând contingența: „Urcatul peste-ntunecime – turn,/ Din care, strigăt lumii de surgun,/ Eu clopotarul nopții taciturn/ Acestui veac cuvânt limpid să-i sun,// Ca să-1 zidesc de piatră și spiral,/ Din geometria întâmplată rar/ A loviturii scursă în cristal,/ Am ridicat-nalt schelelor tipar.// Arborescența lor spre foișor/ Stă-n ochiul pământeanului pieziș/ Și ròbotul îmi e superior/ Într-o urzeală de păenjeniș.//Mă cațăr strâns pe mùchii reci de gând/ De unde-ajuns, eterne constelații,/ Din raze lungi, căzute luminând,/ Întind o altă schelă între spații.// Zidire nouă, încă mai adast!/ Dar noaptea-n scări suit ca să lucreze/ Zidarul va cădea ca un gimnast/ Neprevăzut, din cerul de trapeze”. Iar la deplina maturitate, când romantismul se îmblânzește uneori în delicate creioane clasicizante, precum Diana, drama devine una și aceeași, marcată elegiac nu atât de ecouri ale vieții, cât ale bibliotecii, acea bibliotecă borgesiană care e, de fapt, lumea devenită scriptură: „Cât văd ochii, texte, texte…/ Numai viață abea mai este.// Ceru-n noapte-i text de stele/ Cu majuscule-ntre ele,/ Iar de ceară, pusă-n zare,/ Stă pecete luna mare.// Codru-și scrie textul verde,/ Dar și sensul lui se pierde/ Ca o fugă, e și nu e,/ Prin hugeac, de capră șue.// Și tot litere-nflorate/ De bucoavne sub lăcate./ Valurile universe,/ Iute scrise, iute șterse.// Autor scripturii Lume?/ Nu-i știu chip și nu-i știu nume;/ Semnătură-i e probabil/ Fulgerul indescifrabil.// O, amarnice dulci texte!/ Vă glosez mereu, poveste/ Cu imagini erudite,/ Eu, bătrân student în mite.” (Texte).

Ca și poezia lui Blaga, pentru înțelegerea căreia nu este neapărată nevoie să cunoști întreg sistemul filozofic, și lirica lui Vladimir Streinu, de o nobilă elevație a gândului, a simțirii și a expresiei și departe de a fi o simplă transpunere în vers a ideilor sale estetice, poate fi citită și gustată ca atare, chiar și fără să cunoaștem măcar o pagină din critica sa. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi de preferat să cunoaștem.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!