poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4620 .



Minimalismul ca intenție (George Geacăr)
articol [ ]
Colecţia: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-07-31  |     | 



PÂNÃ ÎN 2002, târgovișteanul George Geacăr (n. 1953) a publicat doar două plachete de versuri, alcătuite, și ele, cu maximă parcimonie. „Intâmplări cu creierul meu” (Cartea Românească, 1997), distins cu premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București, cuprinde doar treizeci și două de poeme, iar placheta „Concert pentru coarde vocale și nervi” (C. R., 2002), numai patruzeci și opt. Cu toate acestea poetul posedă, mi se pare, un univers distinct, construit cu multă migală, un spațiu al său, conturat în baza unui program depoetizant, aplicat cu severitate, într-un soi de chirurgie nemiloasă a realului și a propriei condiții.
Prima carte includea poeme reunite sub semnul unei sperate „ieșiri din tunel”, nutrite, așadar, în ciuda unei lucidități dureroase și a unui scepticism uneori aproape morocănos, de iluzia accederii la lumină: „miros de câmp/ chiar astfel visez: broboane de rouă/ iarbă jilavă, câmp gâlgâind.// nu un nenorocit de tunel.// aș sări într-un picior, aș țipa,/ aș săruta pe oricine,/ aș scrie./ dimineața mă scuipă gol în lumină./ ies din tunel./ îmi frec pleoapele./ chiar astfel: ies din tunel”. În cea de-adoua, iluzia e sever reprimată, iar programul depoetizant se radicalizează definitiv – dovadă poemul următor, așezat și pe coperta a patra: „dezavantajul pe care-l am/ mă-mpiedică să văd lucrurile cum aș vrea: direct/ fără iluzii semnificații culturale implicare. curiozitate/ și atât. retină avidă și degete gata de scris. vreau/ să văd aglomerație umană în stradă și să scriu/ aglomerație umană în stradă. vreau să văd zugrăveala/ veche a camerei și să scriu zugrăveala veche a camerei. vreau să văd curtea domnească fără rost/ sub soarele incandescent și să scriu curtea domnească/ sub soarele incandescent. dar se vede clar că vorbesc/ despre cu totul altceva și anume despre spaimă. știu/ ce e spaima: curtea domnească zăcând fără rost./ imaginea ei de ruină penibilă. deja plutesc peste/ lucruri. fâl-fâl porumbelul păcii iar ai ratat. iar/ ți-a ieșit un poem.” („Camera de luat vederi”). Sigur, e aici un pic de figurație, alături de un mic sofism: scriem realități sordide, exorcizăm orice umbră de poezie și eșuăm fatal (dar, poate, și salvator?) în poezie. Programul poetului depășește însă sofismul acesta, căpătând consistență tocmai prin agresiunea realului, prin feeria lui întoarsă, neagră, sordidă și, uneori, de-a dreptul infernală. George Geacăr nu se ferește să numească spațiul în care simte cum se consumă în chip absurd, aneantizant, propria-i existență, unde i se spulberă orice speranță, unde el însuși își reprimă metodic și cu sânge rece orice amăgire, cu numele său real, scris întotdeauna cu literă mică: târgoviștea, românia, curtea domnească, micro doișpe, camera solitudinii sale încrâncenate, îmblânzită de prezența motanului pet, care, aidoma celui al romanticului Dionis, își desfășoară solilocviile sale mute, de mască a poetului însuși: „unii spun că decât în târgoviște/ mai bine la bucurești/ unii spun că decât la bucurești/ mai bine la Paris/ unii spun că decât în românia/ mai bine în lumea virtuală/ din care apeși escape/ dacă nu-ți mai convine. unii spun că existența gri îi doboară/ unii spun că alcoolul e o soluție/ unii cred că important este/ să ai pe cine da vina./ iar trandafirului meu japonez/ nu-i pasă deloc de toate astea/ nu pentru că n-ar ști/ căci eu i-am spus.” („cugetările motanului pet”).
George Geacăr cultivă un esențialism sui-generis, întrucât scrie o poezie a realului sordid, aneantizant, așadar, măcar în primă instanță, a amănuntelor. El însuși se declară un adept al lirismului trecut răbdător prin alambic, distilat îndelung, înțelegând, probabil, prin această distilare, nu o acțiune tenace de îndepărtare a reminiscențelor lumii concrete, dar a oricărei umbre de poetizare. Poemele sale sunt adesea mici „scene”, de o anume epicitate, tablouri în culori întunecate, mici reportaje (declarate ca atare) ale abrutizării provinciale, ale nonsensului, ale pustiului interior și exterior, realizate cu o necruțare sarcastică (de sine) sau cu un zâmbet amar și încrâncenat: „în gara târgoviște sud e un câine/ nu un câine de pluș/ cu limba roșie atârnând/ ci un câine adevărat/ fără mandibulă.// cum îl vezi îi arunci/ un sfert de covrig/ iar el șterge cu limba/ un metru pătrat de pavaj/ până-nghite cumva.// până vin trenurile/ mulți aruncă bucățele de pâine/ ca să vadă chestia asta. Așa/ timpul trece mai repede”: („fără milă. reportaj”). Din asemenea notații crude, în limbaj direct, despodobit cu intenție, acumulate răbdător, alăturate una alteia, se naște imaginea unui spațiu alienant, în esență bacovian, al singurătății fără remediu, al râsului „în hî, în ha”, al cărui corespondent ar fi, la George Geacăr, sfârșirea poemului în „hm!”, al derivei generalizate, al confuziei. Emblema lui e cartierul micro doișpe, cu blocuri sordide și platouri de ciment, cu graffiti caracteristic, cu orizontul închis și cu cerul lipsit de transcendență, devenit pântec de leviathan: „aici nu e tibetul/ aici e platou de ciment între blocuri/ aici nu e peștera cu inscripții/ aici scrie pe ziduri:/ noi suntem ăia/ de care a zis mă-ta să te ferești/ fuck the world/ fuck the police/ de-aici nu iese nici musca ne/ fu/ tută// aici la interferența culturilor/ în micro doișpe/ la poalele vulcanului./ cu siguranță ăștia nu se mai satisfac privind.// e tăiată funia mu de lumină/ din creștet./ nu vom urca la cer. De-aia/ coboară cerul peste noi/ suntem în burta lui cenușie/ orbecăim spre șambala”. În acest deșert răsfrânt în memorie semnalizează totuși, aidoma unei flori de scaiete, aspre dar vii, un admirabil poem de dragoste: „am aflat c-ai ajuns în america/ iar cercelul tău de adolescentă/ e-n nisipul mării negre de șaisprezece ani// ai văzut inși scormonind// ore-n șir lângă stânci. În șaisprezece ani/ eu am mai fost la mare/ dar nu la năvodari// unde e cercelul tău. Frunze în piatra/ spartă ai văzut? Eu aud foșnetul/ iar cercelul tău/ îl văd căzând în noaptea aia/ lângă tabără lângă camping și pe tine/ te văd/ cum atingi asfaltul american cu un pantof întâi/ apoi cu celălalt și trântești/ portiera. Ai în gene/ holograme de amuzament/ dar și lacrimi: un bărbat/ scormonind în nisipuri/ la năvodari. Romania.” („cercelul de aur”). În asemenea versuri aflăm fulgurația de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.

*

DACÃ nu mă înșel, cel de-al treilea volum de versuri al lui George Geacăr, “Eu. Zise el” (Editura Vinea, București, 2005, 84 pag.) a beneficiat de mai puține semnalări și analize ca precedentele. Situația are, cred, două explicații. Prima ar fi mobilizarea, în ce-l privește pe autor, a interesului comentatorilor (pro sau contra) față de o altă carte a sa – “Marin Preda și mitul omului nou”. A doua poate fi postfața lui Al. Cistelecan, plastică și pătrunzătoare, care le “ia apa” eventualilor recenzenți, spunând, în esență, cam tot ce se poate spune despre poezia lui George Geacăr.
Postfața în discuție debutează cu o sumă de ironii la adresa micului spectacol contradictoriu pe care-l dau cei câțiva comentatori ai primelor două volume prin eforturile (necoordonate) de situare ca optzecist, post-optzecist sau pre-optzecist ori de aproximare a valorii și noutății “rețetei” poetului. Dar continuă și se sfârșește prin includerea fatală a lui Al. Cistelecan însuși (care aderă la ideea că poetul ar fi un minimalist sau, cu un alt termen (pe care eu însumi l-am utilizat), un esențialist, dar unul “cu ambiții maximaliste”) în acest mic teatru al receptării pe care-l ironizează.

ÎNCERCÃRILE de situare a poetului George Geacăr în peisajul nostru poetic, marcat de mărunte (dar gălăgioase și pline de ifose) dispute între promoții și generații care tot apar din cinci în cinci ani și chiar mai des, sunt totuși justificate prin faptul că, născut în anul 1953 și debutând în presa literară în 1979 (dar publicând sporadic), el și-a tipărit prima carte (“Întâmplări cu creierul meu”) abia în 1997. Era aproape imposibil ca generația căreia îi aparține biografic (nu însă și bibliografic) să nu-și lase amprenta asupra scrisului său. Pe de altă parte, nefiind marcat definitiv prin dezvăluire, stilul său rămânea permisiv față de alte mesaje, cu nuanțările ori cu încercările lor de schimbare. Urmele acestei condiții se văd pretutindeni în volumele poetului.
George Geacăr este, dincolo de toate, un solitar. Atât din punct de vedere existențial, cât și literar. Trăind însă frustrările acestei condiții și aspirând în secret (dar și în zadar) către solidarizare. Originalitatea demersului său liric (câtă este sau câtă i se poate concede) vine tocmai din această condiție de marginal și de frustrat. Minimalismul (sau esențialismul) este evident, dar are (cum o subliniază și Al. Cistelecan) notele sale aparte. Trebuie spus însă că el este programatic și indus cu metodă și obstinație unui temperament liric care este posibil să fie din altă substanță. În orice caz, în fruntea primului volum se află o “Legendă” în parte ironică, în parte ușor edulcorată, privind puterea salvatoare a poeziei și condiția de nedreptățit a poetului. Poemele din acel volum nu sunt altfel. Pentru moment, poetul scrie simultan în două registre. În timp, el elimină, obstinat, din propriile texte, care tind să ia aspectul de jurnal sau de reportaj, orice umbră de poetizare.

ASPECTUL DE JURNAL se menține și în „Eu. Zise el”, prin urmare și componenta biografică. Dar este un biografism sui-generis: nu al omului social, ci al scriptorului: “spune ce ți se întâmplă. spune tot/ despre ce ți se-ntâmplă. e ușor să cerni ziua de ieri/ e ușor să arăți cu degetul. greu e să spui/ ce e chiar acum”. Spunerea este, așadar, mai importantă decât propriul ei obiect. Întâmplările nu sunt atât ale exteriorului, cât ale interiorității, nu sunt experiențe ale vieții, ci ale scrisului. Realul devine, astfel, cale de acces, iar minimalismul e pur formal, subminat sau chiar trădat, ca în finalul acestui text: “un lucru atât de durabil/ clătinarea apei în pahar./ imaginea ei/ joc de lumini și umbre proiectat pe perete/ născut din nimic/ se va întoarce în nimic de îndată ce degetul tău/ se va opri. el apare/ de câte ori lovești paharul cu unghia. tu// de câte ori lovesc eu/ lumea cu unghia”.
Poemele sunt rodul explorărilor și al imersiunilor. Pe orizontală primele, pe verticală celelalte. Măcar la prima vedere. Pentru că, în esență, rezultatul e același. Suprafața este obsedată de adâncimi, poezia pare a fi șlefuire obstinată până la transparență, până la transcendență: “să lustruiești piatra este o meserie grea// să lustruiești lentile de piatră/ până la transparență/ e și mai greu// poate nu reușești chiar atât dar/ lustrul pietrei dacă e ca oglinda/ și îți vezi acolo chipul viu/ asta nu e puțin.// aici însă e vorba să atingi piatra/ și piatra să te atingă cu degetul ei.// să sune stins piatra și trupul să fie atins.// dacă s-ar întâmpla așa/ ar fi o șansă”. E de observat și ecoul din Nichita Stănescu. De cealaltă parte, imersiunea nu rezolvă altfel lucrurile, dar justifică oarecum metafizica inclusă și procedeele poetizante: personificarea (“apa în baie cade grijulie pe țevărie/ cu degetul la gură”), comparația (“numai să fie liniște să pot auzi/ glasurile ca un radioamator emoționat și febril”), metafora și inversiunea (“lamentația părului n-o auzeam/ cînd eram copil/ din cauza zumzetului mașinii de tuns”).
Sunt însă în volum și câteva poeme care depășesc, printr-o notație aspră sau tandru-nostalgică, sofistica deghizată a reflectării și obsesia căii de acces. Iată, de pildă, acest fragment de viziune aproape nemiloasă: “tata/ după paisprezece ani în noroi. nu părea să-i lipsească ceva./ i-am văzut bastonul/ cu cap de fier. nu mai bocănește de paisprezece ani cu el/ neliniștit nu e/ ar putea să bocănească din nou amenințător/ dac-ar fi cazul. tata înjura chirurgii fiindcă voiau/ să-i taie piciorul atacat/ de arterită diabetică/ tata urla pe coridoarele spitalului de la mănăstirea dealu./ tata a venit din caucaz cu un glonț rusesc în picior/ tata înjura generalii care au întors armele și i-au/ lăsat în rusia/ tata înjura comuniștii care i-au tăiat pensia iovr/ pentru c-a luptat în est./ tata a-ngropat cu el multă furie/ n-are cum să se plictisească. i-au strâns oasele/ i le-au pus într-un colț. tata stă acum/ în colțul gropii într-un săculeț de pânză/ tata tremură în noroi sub pânza albă stropită cu vin […]”. Dar, ca să preiau o constatare a autorului, și aceste notații necruțătoare devin, în context, un poem. Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă și cu unghia pe tencuială, dar un poem.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!