Lumea ca meditație
de Wallace Stevens(2009)
1 min lectură
Mediu
Din răsărit se-apropie. El e Ulyisse,
Ireversibil aventurier? Arbori proaspăt lucrați.
Iarna spălată până departe. Nelămurit
Ceva se mișcă la orizont, crește.
O umbră de foc izbește pânzeturile Penelopei
Sălbăticind cu-a ei suflare o lume amorțită, palidă.
De mult ea și-a ales din chipuri unul să-l întâmpine,
Asemeni celui al lui pentru ea, visat îndelung, dinadins,
Ființe dragi adăpostite în adâncimea tainei.
Proaspăt lucrați copacii. Ce liber exercițiu
Esențial în câmpul unei meditații infinite -
Și ei nici vântul ca un câine în noapte nu-i rămase,
Nu îi cerea nimic. Prezența lui i-ar fi adus atâtea.
Lucruri străine nu dorea în dar. Brațele lui colier
Arămiu, cingătoare și, totdeauna, pătimașă cunună.
Dar fost-a Ulysse? Sau nălucirea soarelui
Lacomă pe pernă? Gândul nu-și contenea bătăile de inimă.
Inima într-un singur gând bătea. Era ziua. Doar ziua.
Ulysse a fost. Și n-a fost. Și totuși s-au întâlnit.
Ființe adânci, de taină, sub veghea unui astru.
Ascunsul, rotitorul miez nu va-mpietri în ea niciodată.
Puține cuvinte își spuse, oglindindu-le, pe când
își pieptănară părul,
Încet șoptind numele lui, răbdătoare silabe,
Neuitate nicicând, niciunde uitate, aproape știindu-l pe el, neuitatul.
* Traducere de Leon Levițchi