M-ai parasit ...
de Rabindranath Tagore(2002)
2 min lectură
Mediu
M-ai parasit urmandu-ti calea.
Credeam ca voi muri de jale,
si ca-n a pieptului meu rana
voi pune solitara ta icoana
intruchipata intr-un cantec aurit.
Dar vai, ce nenoroc pe mine, ce necaz:
timpul in zbor nu-mi da ragaz!
Slabeste tineretea an de an,
fugare-s zilele de primavara,
si gingasele flori se nasc sub cer,
si chiar dintr-o nimica pier,
iar inteleptul ma invata
ca pieritoarea noastra viata
e doar un bob de roua
pe-a lotusului frunza noua.
Sa uit de toate-acestea, si din ochi
s-a urmaresc pe-aceea ce-mi arata
doar spate si grumaz...?
Prea crud cu mine-as fi si pea nebun
timpul in zbor nu-mi da ragaz!
Atunci, veniti, voi noptile mele ploioase,
cu tropotul pasilor vostri marunti!
Zimbeste-mi iarasi, toamna aurie!
Si vino iar, nepasator April,
si pune-ti peste tot sarutul tau febril!
Vii tu, si tu, si tu de asemeni?
Iubirilor de-odinioara,
voi stiti ca muritori sintem noi doara.
Este-ntelept
sa-ti singeri inima din piept
dupa aceea ce-si ia inima si pleaca azi...?
Timpul in zbor nu-mi da ragaz!
E dulce-a lenevi intr-un ungher
si-a scrie-n rime -- cum se cer --
ca draga ta anume
e-ntreaga-ti lume!
Eroic e sa-ti stringi la piept durerea
si sa-i respingi oricarei mangaierea.
Dar uite-o fata proaspata in usa
cum salta ochii-n ochii mei, ghidusa.
Nu pot decat sa-mi zvant
o lacrima de pe obraz,
si tonul cantului sa-l schimb --
caci timpu-n zbor nu-mi da ragaz!