Vântul mângâie cu mâinile-i azurii zilnic obrazul nopții. Si doamna cea dulce își înclină capul suav peste pieptul aerian al marelui

Eram atât de departe unul de celălalt. Mări se interpuneau între noi. Munți și ape. Foc și vânt. Ani nesfârșiți de neagră deznădejde se

Intr-adevăr, niciodată nu sînt singur. Sînt singur și trist numai cînd ochii tăi fug de locul unde trebuia să ne întîlnim seara. Acum putre