Incertitudinile credinței
de Omar Khayam(2005)
5 min lectură
Mediu
Cât timp voi încerca să umplu cu pietre marea nesfârșită?
Disprețuiesc și libertinii, dar și credința ipocrită.
Voi merge-n Rai sau în Gheenă? Dar mai întâi e-adevărat
C-aceste stranii țări există? Care din voi le-a vizitat?
La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.
De-aș vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.
Și tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.
Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?
Atât de larg ești, Doamne, că nu-i nenorocire
Să n-o împărtășească și ultimul atom.
Dar ia aminte bine: de-ai fi și Tu tot om,
N-ai da nici o smochină pe-așa o fericire.
Mulți cată-nțelepciunea în temple și în Carte.
Pe alții-i chinuiește incertitudinea.
Dar unul stând ia pândă deodată va striga:
\"Besmetici, adevărul nu e de nici o parte!\"
\"Ce mare este Domnul!\" repetă muedinul.
Adânca desnădejde din glasul lui mă doare.
A cincea oară-i astăzi. Spuneți-mi, de ce oare
Alah de sus ne-ascultă indiferent suspinul?\"
Tu, cel ce arzi și încă mai arzi, și-ai merita
Să arzi în focul veșnic, de ce te rogi la zei?
Ce punte-ascunsă-aflat-ai ducând până la ei?
Prin ce putere rară îi vei îndupleca?
Trăit-am ani o sută sub dulcea-Þi bunătate
Și-aș mai trăi o sută făcând numai păcate.
Ca să măsor la urmă, din două ce-i mai mare:
Mânia Ta cumplită sau blânda-Þi îndurare.
Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie,
Și-ai poruncit de-asemeni ca omul să se-abție.
Nedumeriți ne zbatem între porunci inverse.
Cum poți să-nclini o cupă, iar ea să nu se verse?
Ai plămădit în mine un amalgam ciudat.
Mii de-ntâmplări bizare în.sufletu-mi se-ațin.
Când astfel e tiparul ce mi l-ai imprimat,
Mai bun decât atâta, cum pot eu să devin?
De inima-mi captivă, îndură-te, Părinte,
Și de-al meu suflet, cupă a lacrimii eterne.
Îmi iartă pașii slobozi ce duc către taverne.
Și, iartă-mi Doamne, mâna când cupa o cuprinde!
Mi-ai spart ulciorul, Doamne, și vinul cel curat
În iarbă sângereazâ. Ce-mi mai rămâne-n loc?
Tu mi-ai închis și drumul spre ultimul noroc.
Ucide-mă, dar află: Tu ești acum cel beat.
Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate
Și te amuză - aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor
În propria Ta piesă - și ești și spectator.
În temple și biserici, moschei și mănăstiri
Se-ascund cei ce au teamă de-a iadului urgie.
Dar cel care cunoaște divina măreție
Nu-și răsădește-n suflet nici rugi nici tânguiri.
Beau vin și mi se spune de unul și de altul:
\"Să nu mai bei, căci vinul dușman este de moarte
Al lui Alah\". Atuncea - zic eu - pentru Prea-Naltul
Voi bea păgânul sânge. E-un act de pietate.
Te chinuiește gândul că faci mereu păcate.
Din orice bucurie o vină ți-ai făcut.
E fără rost tristețea, Khayyām, căci dupâ moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.
Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renunțat la ceruri, la rugi și cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, Tu ai să vezi Părinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa dintr-un râu.
Hai, s-aruncăm țărână pe fața cerului,
Ca să nu-mi vadă cupa, nici sânii tăi de nufăr.
Cui ruga ta s-o dărui, și renunțarea cui,
Când ceru-i surd și poate în el și zeii sufăr?
De la-nceput voit-am să mă cunosc pe mine,
Și-apoi de mine însumi„ de ce m-ai despărțit?
Și dacă-n ziua-ntâia m-ai vrut mereu cu Tine,
De ce apoi, bezmetic, în lume m-ai zvîrlit?
Nu-i nici un om pe care absența Ta nu-l doare,
Pe toți iluminatii i-ncântă-a Ta splendoare.
Deși spre om privirea-Þi nu vrea să se încline,
Nu-i nimeni să nu fie preocupat de Tine.
În ziua când tot cerul s-o prăbuși, - când ceața
O să orbească aștrii și s-or întuneca,
Te voi opri pe cale și te voi întreba:
\"Când singur tu mi-ai dat-o, acum de ce-mi iei viața?\"
O gură parfumată arginții mi i-a stors
Și-ncrederea-Þi în mine a năruit-o vinul.
Urmează Raiul? ladul? Mi-aștept senin destinul.
Căci ladul - cine-l știe? Din cer, cine s-a-ntors?
Dervișule, aruncă acest văl înflorat
Și-mbracă-al sărăciei vestmânt neîntinat.
N-ai să mai vezi pe nimeni grăbit să ți se-nchine,
Dar ai s-auzi cum cântă tot cerul pentru tine.
Ascultă marea taină: când prima dimineață
llumina cuprinsul, Adam era deja
Făptura cea mai tristă, și-ndurerat chema
Să se întoarcă noaptea, să vină iarăși ceața.
O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghițitură face cât șaptezeci de rugi.
Afar\' de vin, nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci.
Spuneți-mi ce-i mai bine? Să mergi într-o tavernă,
Sau să te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau să știu
De-Alah și altă viață, căci stingerea-i eternă.
Sărmane om, nimica tu n-ai să știi vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.
Încearcă să-ți faci Raiul, promis de zei odată,
Aici, căci altul poate dincolo nu există.
De ce incertul mâine te tulbură mereu?
Căci nu-ți stă în putere să-i schimbi de astăzi fața.
Trăiește-adânc prezentul! lar mâini? Nici Dumnezeu
Nu ar putea să spună ce taină-ascunde ceața.
Dincolo de pământ și infinit,
Cătam să aflu cerul unde vine.
Și-un glas solemn atunci s-a auzit:
\"Și cerul și infernul sunt în tine.\"