Nicolae Davidescu

Am plecat să caut floarea Celei moarte în viață, Am plecat să-i caut floarea Cu întâiul vânt de gheață; Dar găsii uscată floarea Celei moarte

Sunt camere de-acelea ce sunt pline De noi, și-n care sufletele noastre Se-mprăștie tăcute și senine Și se deschid ca florile prin glastre În

Ah, sufletu-mi, vultur cu aripi deschise, Dispare-n vârtejuri albastre de vise, Cuprins de fiorii SChimbării de albe extaze cu norii!... Și

E miezul nopții; pe-o spetează Subțire din iconostas Lumina candelei veghează Cu pacea unui melc de-atlas. Eu singur în odaia tristă Sub

În juru-mi, tăcere; păianjenul doară Pe firele-i blonde leneș coboară; Mănunchiuri de gânduri în prada nevrozei Dispar ca parfumul palid al

În totul pâlpâie serbarea Unei zile ce se stinge Și pretutindeni, cât e zarea, Vesperala pace ninge. În chip de jertfă-ntreaga fire Fumegă ca

Am cântat un cântec plin De sonorități de-argint Și ne-am adăpat cu vin Din potire de Corint. Am aprins un foc apoi, Și-am jertfit un ied

Sânii tăi sunt porumbei Ațipiți cu capu-n ei, Și-a lor suprafață albă Puf e cu miros de nalbă. Sânii tăi de-argint sunt doi Mici și jucăuși

Visez femeia-n care să ador Sclipirea putrezitelor organe Și să respir prin vine diafane Miresmele dorințelor ce mor; Să urmăresc cum inima-i