Nahapet Kugeac

O, sâni dalbi și dalbă ie, Mâna mea ce lin se-mbie Spre gingașe buburuze! Buza mi-am lipit de buze Și-amețit de bucurie Am tras mâna: "Ce

Noapte, stai, rămâi tu, beznă: an să fii, de ai putere! Iată, mi-a sosit iubita: veac să fii, de ai putere! Ceas din zori, te poticnește: jocuri

Tineri suntem, dar iubirea când e chin, când zi senină. Arc ți-e trupul, dar nici arcul precum tine nu suspină. Sânii tăi sunt struguri; pieptul

De când m-am născut, aleanul nu-mi aflai în rugăciune; Când am fost chemat de preot n-ascultai prea mult ce spune; Dar de m-a privit frumoasa,

Doar a ta voi fi, șoptit-ai, nu e vreo minciună, oare, Și uita-vei jurământul pentru-o nouă alinare? Dacă altul te-o atinge, zilele-mi vor fi

Spui, lucefere, că lumea luminată-i doar de tine. Ah, o lună pământeană lângă pieptu-mi strâns se ține. De-i iau vălul, mult mi-e teamă că sub

Aș vrea, de in, să fiu o ie, Care pe trupu-ți să se-mbie. Buton de aur mă râvnesc, La gâtul tău să mă lipesc. M-aș vrea o apă-amețitoare Sau din

Ochii tăi se-ntrec cu marea de la Mestra-n adâncime. Părul ți-e la fel ca valul prins de-a vântului asprime. Tu ești salcă, tu ești mărul rumen,

Tu ești un inel de aur, eu sunt piatră prețioasă. Lângă râu ești iarba crudă, eu sunt roua la amiază. Ești un măr rămas pe creangă, eu sunt frunza

Când erai a mea, în arbori a fost frunza domnitoare. Ai plecat: în locul frunzei neaua a țesut covoare. O, prietena mea, vino, n-ai să simți nici o

„Din ce ești creată, oare – din smaralde, din granate, Din ce vas cu mosc și roze te-ai spălat pe săturate?” „Albi, într-adevăr, mi-s sânii: două

Pentru tine, în bătaie frânt am fost până la oase. Mi-a cusut un doctor rana cu fir tainic de mătase. La cea dragă voi ajunge chiar zdrobit și rupt

De te-ai săturat de mine, Fă cum vrei, tu știi mai bine – Liniștea-ți îmi e poruncă: Lună ești, eu, ceață-adâncă. Plec și mai ușoare,

Ochii? Un ocean; sprânceana - mult mai neagră decât norii. De la florile de roze în obraz ți-ai pus bujorii. La ce-i bună lumânarea? Tu aduci pe

Dacă ea, care-și cuprinde, strâns, mijlocu-n cingătoare Ar fi fost în sărăcie, iară eu un om cu stare, Mi-aș fi dat întreaga pungă, cu parale

Era o noapte-ntunecoasă, Când ți-am intrat, în taină mare, Pe când dormeai, iubito,-n casă: Zâmbind la dulcea-mi sărutare, Te prefăceai doar

Îmi era urât de moarte pe a chinului cărare, Când, iubito, deodată, te-am zărit în depărtare. Alergam ca însetatul la un murmur de izvoare, Să-mi

Eu sunt șoimul ager, roșu mi-e inelul, Tu ești turtureaua care-și zboară zborul. Greu ți-am dat de urmă, dar aproape-i țelul – Caut a te prinde,

Fără sațiu-aș bea din vinul care-obrajii-ți pârguiește. De-aș putea să rup mai iute mărul care-n raiu-ți crește, Sânii-ți să-mi păzească somnul,

Un dor greu mereu mă prinde, și-acest dor și se cuvine Numai ceasul întâlnirii firul vieții mi-l mai ține. Omul, uneori, trăiește chiar un veac, și

Pârâiașule, tu murmuri printre stâncile semețe. Din ce țară ești, de unde? Nu-ți văd firul printre pietre, însă glasul tău tot crește Și în suflet

Nu văd alta mai frumoasă, de privesc încolo-ncoace. Ești ca luna ce răsare printre stelele sărace. De An nou, de când e lumea, o urare doar se

Și luceafărul, și luna dintre piscuri se-nălțară. Strânsu-mi-am iubita-n brațe și-am uitat tristețea-mară. Domnul mi-a șoptit: \"Iubește-o, ea-i

O, sunt beat, dar nu de vin! O, cum ard, dar nu de foc! M-a-mbătat un dor divin Și m-a ars fără noroc. Fac sub geamu-ți mii de pași: Ai ieșit,

Mi-ai venit, de unde,-n casă? Nu te-am cunoscut vreodată. Mâneca ți-era ca jarul - astăzi focul mă îmbată. Aurul iubirii-n taină l-ai topit

Nu, nevoie n-am de tine - Mi-ai luat somn și clipe line, Tu m-ai ars cu o săgeată, Dar de gheață-ai fost cu mine. Chiar de-ai fi apă curată, Nu

Veșnic aș privi la chipu-ți gingaș, luminat de lună, Și te-aș săruta pe gura cu vin dulce îmbătată. Ochiul tău e-al mării leagăn, gura: roze în

Și dureri și desfătare Biata inimă-mi îmbată. Te iubesc, dar ce-ntristare! Fericirea nu ni-i dată. Haide să fugim, ne cheamă Altă țară

Palatul tău pe-o stâncă-i în pădure – Ne tulbură-nălțimile-i semețe. Oare-am să știu să mă strecor ușure, Să-ți pot vedea întreaga