Pavilionul verde, Înalt, de porțelan, Lucea superb, departe, Pe lacul diafan. Ducea până la dânsul Un pod de jad, întins Ca blana unui

Departe-n munți, amurgul Scânteietor pierea: După albastre cețuri Abia mai pâlpâia. Și mă uitam la munții Pierduți în albăstrimi. Priveam

Cad frunzele, intr-o perdea galbue. De pe terasa vrut-am sa privesc, Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ; Doar muntele departe il zaresc

Rochia ei - un nor. Obrazul - floare. Vând îmiresmat, ușor, Primăvară - dor! Sus, la munte, de-ar fi ea, Nu mă-ncumet a-l urca. Lunii când se

În sfârșit, cu munții Numai, singur sunt! Murmură pârâul vesel, Și eu cânt ! Hai, pârâu ! Aleargă Mai clocotitor ! Am scăpat de oameni Și de

Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit, grădina sufletului s-a părăginit și bucuria cântecelor a pierit, s-a veștejit. Că viața e