Legendă
de Lars Gustafsson(2009)
2 min lectură
Mediu
Era odată iarnă peste toate casele,
ningea și gerul nu slăbea deloc
și toate fumurile străzii se ridicau drept în sus
peste acoperișuri, ca niște stâlpi albi.
Orice răsuflare devenea vizibilă, albă,
cerul era violet în timpuriul crepuscul
și toate glasurile erau înăbușite,
orele zilei lăsau urme în zăpadă, pe uliță.
În zori, în fiece zi, zăpada e neprihănită
și vrăbiile pot fi văzute pe prichiciul ferestrei.
O fată bolnavă se trezește din somn.
în jurul patului ei e o lumină albă, de dimineață.
își ridică șovăitor fața spre geam,
părul castaniu îi cade pe frunte.
Mâna care îl dă de o parte-i subțire
și ochii oglindesc păsările de afară.
vede cum în zorii uliței
cinci coșari negri merg unul după altul, în șir.
Cinci coșari negri, cu mături, perii și funii,
merg solemn, ca într-un alai funerar,
se apropie cu pași liniștiți.
uite, nicio urmă pe zăpadă.
Cinci coșari negri trec în alai,
după felul cum calcă se vede că au o solie-nsemnată.
nu se știe care-i solia: de mântuire sau de primejdie,
sau doar o presimțire fugară.
Sau sunt cinci frați trimiși în ajutor:
\"Surioară, iată-ne! Lung ne-a fost drumul!\"
nu se mai aude niciun zgomot de perii sau mături,
la poarta ei, cei cinci s-au oprit.