CU UȘILE ÎNCHISE
teatru
de Jean Paul Sartre(2008)
61 min lectură
Mediu
CU UȘILE ÎNCHISE
Piesă într-un act
Acelei Doamne
PERSONAJELE
INES
ESTELLE
GARCIN
BÃIATUL DE SERVICIU
Piesa CU UȘILE ÎNCHISE a fost prezentata pentru prima oara la Theâtre du Vîeux-Colombier, în mai 1944|
Scena I GARCIN, BÃIATUL DE SERVICIU
Un salon în stil Napoleon al III-lea. Pe cămin o statuetă de bronz.
GARCIN (intra și se uită înjur): Deci asta e.
BÃIATUL: Asta e.
GARCIN: Va să zică așa e...
BÃIATUL: Așa e.
GARCIN: Mă... mă gîndesc că, după un timp oarecare, te obișnuiești cu mobilierul.
BÃIATUL: Depinde de persoană.
GARCIN: Toate odăile sînt la fel?
BÃIATUL: Aș, de unde. Ne sosesc chinezi, hinduși. Ce vreți să facă inși ca ei cu un fotoliu Napoleon al III-lea?
GARCIN: Dar eu ce vrei să fac cu el? Știi cine am fost? Eh! N-are nici o importanță, în definitiv, am stat toată viața într-o casă cu mobilier care nu-mi plăcea și am fost pus în situații false; adoram să fie așa. O situație falsă într-o sufragerie Ludovic-Filip, ce zici, ți-ar suride?
BÃIATUL: Nici într-un salon Napoleon al III-lea nu e prea rău, o să vedeți.
GARCIN: Așa? Bine. Bine, bine, bine. (Se uită în jurul lui.) Totuși, nu m-aș fi așteptat... Știi, cred, ce se povestește pe-acolo?
BÃIATUL: Despre ce?
GARCIN: Păi... (cu un gest vag și larg) despre toate astea.
BÃIATUL: Cum puteți crede prostiile alea? Le spun doar per¬soane care n-au pus niciodată piciorul pe-aici. Fiindcă, mă rog, dacă ar fi venit pe la noi...
GÃRCIN: Evident.
Rid amîndoi.
96 f Jean-Paul Sartre
GARCIN (redevenind serios dintr-o dată): Unde sînt țepile?
BÃIATUL: Poftim?
GARCIN: Þepile, grătarele, cazanele cu smoală.
BÃIATUL: Glumiți?
GARCIN (uitîndu-se la el): Da? A, da. Nu, nu voiam să glumesc, bineînțeles. (Tăcere. Garcin se plimbă.) Nici j oglinzi, nici ferestre, bineînțeles. Nimic fragil. (Cu o violență subită.) Și de ce mi s-a luat periuța de dinți?
BÃIATUL: Ei, poftim. V-ați recîștigat numaidecît demnitatea umană. Formidabil.
GARCIN (bătînd în brațul fotoliului cu mînie): Te rog să mă scutești de tonul ăsta familiar, îmi dau bine seama de situația în care mă aflu, dar nu permit să...
BÃIATUL: Mă rog, mă rog, scuzați-mâ. Ce vreți? Toți clienții pun aceeași întrebare. Cum sosesc: „Unde sînt țepile?\" în j clipa aceea pot să vă jur că nu se gîndesc sâ-și facâ toaleta După aceea, cum i-ai liniștit, vine rîndul periuței de dinți. Dar, pentru Dumnezeu, nu vă gîndiți puțin? Căci, în defini¬tiv, spuneți-mi și mie, pentru ce v-ați mai spăla pe dinți?
GARCIN (calmat): Da, într-adevâr, pentru ce? (Se uită în jurul lui.) Și de ce te-ai uita în oglindă? Pe cînd bronzul acela, mai zic și eu. îmi închipui că vor fi momente cînd voi fi numai ochi să-l văd. Numai ochi, nu-i așa? Haide, haide, ce mai e de ascuns? îți spun câ-mi dau seama bine de situație. Vrei sâ-ți povestesc cum se petrec lucrurile? Tipul se înăbușă, se\" afundă, se îneacă, numai privirea îi mai iese din apă, și ce vede? Un bronz de Barbedienne. Ce coșmar. Ei lasă, ți s-a interzis probabil să-mi răspunzi, nu insist. Dar ține minte ca nu pot fi luat prin surprindere. Să nu vii să mi te lauzi că m-ai surprins; privesc situația în față. (Reîncepe să umble prin cameră.) Deci, periuță de dinți, ioc. Nici pat nu e. Căci nu se doarme niciodată, bineînțeles.
BÃIATUL: Păi, de.
GARCIN: Puteam să pun pariu. Și pentru ce s-ar dormi?
Somnul te ia de după urechi. Simți că ți se închid ochii, dar
de ce să dormi? Te întinzi pe canapea, și fîști... somnul a
zburat. Trebuie să te freci la ochi, să te scoli, și totul reîncepe.
BÃIATUL: Ce romanesc sînteți.
CU UȘILE ÎNCHISE + 97
(3ARCIN: Ia mai taci. N-am să țip, n-am să gem, dar vreau să privesc situația în față. Nu vreau să se repeadă asupra mea pe la spate, fără s-o fi putut recunoaște. Romanesc? înseamnă că nici nu mai e nevoie de somn. De ce să dormi dacă nu ți-e somn? Perfect. Dar stai puțin. Stai puțin. Atunci care e dificultatea? De ce lucrul acesta e neapărat un chin? Am înțeles: este viață fără întrerupere. BÃIATUL: Ce întrerupere?
GARCIN (imitîndu-l): Ce întrerupere? (Bănuitor.) Uite-te la mine. Eram singur! Iată explicația indiscreției grosolane și de nesuportat din privirea dumitale. Pe cuvîntul meu, s-au atrofiat BÃIATUL: Despre ce vorbiți?
GARCIN: De pleoapele dumitale. Noi, clipeam din pleoape. O clipită, așa se chema asta. Un mic fulger negru, o cortină care cade și care se ridică, și gata: a avut loc o întrerupere. Ochiul se umezește, lumea dispare. Nu poți sâ-ți închipui ce efect răcoritor are. Patru mii de repausuri într-o oră. Patru mii de mici evaziuni. Și cînd spun patru mii... Va să zică o să trăiesc fără pleoape? Nu face pe prostul. Fără pleoape sau fără somn e totuna. Nu voi mai dormi... Dar cum o să mâ pot suporta? încearcă să mă înțelegi, fă un efort: vezi, am o fire cicălitoare și... și am obiceiul să mă cicălesc singur. Dar... nu pot să mă cicălesc neîncetat, acolo existau nopți. Dormeam. Aveam somnul lin. Prin compensație. Mă puneam sa visez visuri simple. Vedeam o cîmpie... O cîmpie, atîta tot. Visam că mă plimb prin ea. Acum e ziuă? BÃIATUL: Vedeți bine, lămpile sînt aprinse. GARCIN: Aha. Asta se cheamă la voi ziuă. Dar afară? BÃIATUL (stupefiat): Afară? GARCIN: Afară! Dincolo de aceste ziduri. BÃIATUL: E un culoar. GARCIN: Și la capătul acestui culoar? BÃIATUL: Sînt alte odăi și alte culoare și trepte. GARCIN: Și după aceea? BÃIATUL: Asta-i tot.
GARCIN: Dar ai și dumneata o zi liberă. Atunci unde te duci? BÃIATUL: La unchiul meu, care e șeful băieților de serviciu de la etajul m.
98 + Jean-Paul Sartre
GARCIN: Trebuia să bănuiesc. Unde este întrerupătorul?
BÃIATUL: Nu există.
GARCIN: Și-atunci? Nu se poate stinge?
BÃIATUL: Direcția poate să taie curentul, dar nu-mi aduci
aminte să-l fi tăiat la etajul ăsta. Avem curent electric la discreție. GARCIN: Foarte bine. Atunci trebuie să trăim cu ochii deschiși.! BÃIATUL (ironic): Să trăim... GARCIN: N-ai să mă sîcîi pentru o chestiune de vocabular. Cuj
ochii deschiși. Pentru eternitate. Va fi mereu amiază în ochii
mei. Și în cap. (Pauză.) Dar dacă aș zvîrli bronzul acela peste
lampa electrică, s-ar stinge? BÃIATUL: E prea greu. GARCIN (apucă bronzul cu amîndouă mîinile și încearcă să-A
ridice): Ai dreptate, e prea greu. (Tăcere.) BÃIATUL: Ei, dacă nu mai aveți nevoie de mine, vă las. GARCIN (tresărind): Pleci? La revedere. (Băiatul pornește spm
ușă.) Așteaptă! (Băiatul întoarce capul.) Aia de colo e ol
sonerie? (Băiatul dă din cap afirmativ.) Pot să te sun cînd
vreau, și ești obligat sa vii? BÃIATUL: în principiu, da. Dar soneria e cam capricioasă,1»
ceva înțepenit în mecanismul ei.
Garcin se duce la sonerie și apasă pe buton. Sună.
GARCIN: Văd că merge.
BÃIATUL (mirat): Merge. (Sună și el.) Dar nu vă faceți iluzii,
n-o să țină. Deci, la dispoziția dumneavoastră. GARCIN (face un gest pentru a-l reține): Aș vrea... BÃIATUL: Ei? GARCIN: Nu, nimic. (Se duce la cămin și ia un coupe-papier.)
Dar asta ce-i?
BÃIATUL: Vedeți bine: un coupe-papier. GARCIN: Sînt cărți pe aici? BÃIATUL: Nu. GARCIN: Atunci la ce servește? (Băiatul dă din umeri.) Bine,
poți să te duci.
Băiatul iese.
CU UȘILE ÎNCHISE * 99
Scena II GARCIN, singur
Garcin singur. Se duce la statuia de bronz și a mîngîie.
Se așazâ. Se scoală. Se duce la sonerie și apasă pe buton.
Soneria nu sună. încearcă de două-trei ori, dar în zadar.
Se duce atunci la ușă și încearcă s-o deschidă. Nu se poate.
Strigă.
GARCIN: Băiete! Băiete!
Nici un răspuns. Garcin dă un ropot de pumni în ușă și-l strigă
pe băiat întruna. Apoi se potolește deodată și se așază din nou
In clipa asta ușa se deschide și intră Ines urmată de băiat
Scena III GARCIN, INES, BÃIATUL
BÃIATUL (către Garcin): M-ați chemat?
Garcin dă să răspundă, dar aruncă o privire spre Ines.
GARCIN: Nu.
BÃIATUL (întorcîndu-se spre Ines): Sînteți la dumneavoastră acasă, doamnă. (Ines tace.) Dacă aveți întrebări de pus... (Ines tace.) Dacă aveți întrebări de pus... (Ines tace.)
BÃIATUL (decepționat): De obicei clienților le place să se informeze... Dar nu insist. De altfel, în legătură cu periuța de dinți, cu soneria și cu bronzul de Barbedienne, domnul este la curent și vă poate răspunde la fel de bine ca și mine.
Iese. Tăcere. Garcin nu se uită la Ines. Ines se uită înjur, după aceea se apropie brusc de Garcin.
100 4 Jean-Paul Sartre
INES: Unde e Florence? (Garcin tace.) Vă întreb unde este Florence?
GARCIN: Habar n-am.
INES: Asta e tot ce-ați putut inventa? Tortura prin absență? Ei bine, ați dat greș. Florence era o prostuță și nu-mi pare râu de ea.
GARCIN: Vă cer iertare. Drept cine mă luați?
INES: Pe dumneavoastră? Sînteți călău.
GARCIN (tresare și apoi izbucnește în ris): E o eroare foarte; amuzantă. Călău, nu zău! Ați intrat, v-ați uitat la mine și v-ați gîndit: Ãsta e călău. Ce extravaganță. Băiatul e uni caraghios, ar fi trebuit să facă prezentările. Călău! sînt Joseph Garcin, publicist și om de litere. Adevărul este că sîntem amîndoi exact în aceeași situație. Doamna...
INES (sec): Ines Serrano; domnișoară.
GARCIN: Foarte bine. Perfect. Ei, acum s-a spart gheața. Deci îmi găsiți un aer de călău? Și după ce se recunosc călăii, mă rog?
INES: Au aerul că se tem.
GARCIN: Că se tem? Ce amuzant. Și de cine? De victimele lor?
INES: Lăsați că știu eu ce spun. M-am uitat în oglinda.
GARCIN: în oglindă? (Se uită în jurul lui.) Ce stupid; a scos toi ce putea semăna a oglindă. (Pauză.) în orice caz, pot să vi asigur că nu mi-e frică. Nu iau lucrurile ușor, sînt cu totul conștient de gravitatea situație. Dar nu mi-e frică.
INES (dînd din umeri): Asta vă privește. (Pauză.) Vi se întîmplâ uneori să dați o raită pe-afară?
GARCIN: Ușa e încuiată.
INES: Atîta pagubă.
GARCIN: îmi dau seama foarte bine că prezența mea vă supără. Cît despre mine, și eu aș prefera să stau singur: trebuie să fac ordine în viața mea și am nevoie de reculegere. Dar sînt sigur c-o vom putea scoate la capăt foarte bine și împreună: eu nu vorbesc, abia mă mișc și fac foarte puțin zgomot Numai că, dacâ-mi permiteți să vă dau un sfat, va trebui sa păstrăm între noi o politeță extremă. Va fi pentru noi cea mai bună apărare.
INES: Eu nu sînt politicoasă.
CU UȘILE ÎNCHISE + 101 GARCIN: Atunci voi fi eu pentru amîndoi.
Tăcere. Garcin se așază pe canapea. Ines se plimbă dintr-capătîn altul al camerei.
un
jNES (uitîndu-se la el): Gura dumneavoastră. GARCIN (trezit parcă din somn): Poftim? INES: N-ați putea să vă opriți gura? Vi se sucește pe sub nas ca o sfirlează.
GARCIN: Vă cer iertare, nu-mi dădeam seama.
INES: Tocmai asta vă reproșez. (Ticul se repetă.) Iarăși! Pretindeți că sînteți politicos, dar nu vă țineți mușchii feței în frîu. Nu sînteți singur aici și n-aveți dreptul să-mi impuneți spectacolul fricii dumneavoastră.
Garcin se scoală si se apropie de ea.
GARCIN: Dumneavoastră nu vă e frică? Nu? INES: La ce bun? Frica servea la ceva înainte, cînd mai aveam speranță.
GARCIN (cu blîndețe): Nu mai există speranță, dar sîntem și
acum înainte. N-am început încă să pătimim, domnișoară. INES: Știu. (Pauză.) Și-atunci? Ce va urma? GARCIN: Nu știu. Aștept.
Tăcere. Garcin se duce și se așază la loc. Ines reîncepe să umble de colo pînă colo. Garcin are un tic al gurii, apoi, privit fiind de Ines, își ascunde fața în inîini. Intră Estelle si băiatul.
Scena IV
INES, GARCIN, ESTELLE, BÃIATUL Estelle se uită la Garcin, care n-a ridicat capul.
(către Garcin): Nu! Nu, nu ridica ochii. Știu ce ascunzi în mîini, știu că nu mai ai față. (Garcin își ia mîinile de pe t \'ață.) Ha! (Pauză. Mirată.) Nu vă cunosc.
102 4 Jean-Paul Sartre
GARCIN: Nu sînt călăul, doamnă.
ESTELLE: Nu vă luam drept călău. Dar... dar credeam că el cineva care-mi face o farsă. (Către băiat.) Pe cine mai așteptați?
BÃIATUL: Nu mai vine nimeni.
ESTELLE (cu ușurare): Ah, atunci rămînem singuri, domnul j doamna și cu mine? (Izbucnește în ris.)
GARCIN (sec): Nu-i nici un motiv de rîs.
ESTELLE (continuînd să rida): Dar canapelele astea sînt așa de urîte. Și vedeți cum au fost așezate; am impresia că e Anul Nou și că sînt în vizită la mătușâ-mea Măria. O canapea pen¬tru fiecare, am impresia. Asta e a mea? (Către băiat.) Dar n-am să mă pot așeza pe ea niciodată, e o catastrofă... sînt îmbrăcată în albastru-deschis și canapeaua e de culoarea spanacului.
INES: O vreți pe a mea?
ESTELLE: Canapeaua bordo? Sînteți prea drăgutță, dar n-aB merge mult mai bine. Nu, ce să-i facem? Fiecare cu ce i-aj hărăzit soarta: o am pe cea verde, o păstrez. (Pauză.) Singura < care s-ar mai potrivi la o adică ar fi canapeaua domnului. (Tăcere.)
INES: Auzi, Garcin?
GARCIN (tresărind): Ah, canapeaua. O, scuzați. (Se ridică.) H a dumneavoastră, doamnă.
ESTELLE: Mulțumesc, (își scoate pardesiul si-l aruncă pe cana\\ pea. Pauză.) Să facem cunoștință, de vreme de trebuie sa] locuim laolaltă. Mă cheamă Estelle Rigault.
Garcin se înclină și vrea să se prezinte, darlnes se grăbește 1 să i-o ia înainte.
INES: Ines Serrano. încîntată. GARCIIN (se înclină din nou): Joseph Garcin. BÃIATUL: Mai aveți nevoie de mine? ESTELLE: Nu, du-te. Am să te sun.
Băiatul se înclină și iese.
CU UȘILE ÎNCHISE + 103
Scena V
INES, GARCIN, ESTELLE
*^
rjsJES: Sînteți foarte frumoasă. Aș vrea să am flori pentru a vă
putea ura bun venit. ESTELLE: Flori? Da. îmi plăceau mult florile. S-ar veșteji aici.
E prea cald. Ei! Esențialul, nu-i așa, este să ne păstrăm buna
dispoziție. Ați...
INES: Da, săptămînă trecută. Dar dumneavoastră? ESTELLE: Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. (Vorbește foarte firesc, dar ca și cum ar vedea tot ce descrie.) Vîntul deranjează voalul surorii mele. își dă toată osteneala să plîngâ. Ei, hai! hai! încă un mic efort. Așa! Două lacrimi, două lacrimi mici care-i sclipesc sub voal. Olga Jardet e foarte urîtă în dimineața asta. O sprijină pe sora mea, ținînd-o de braț. Nu plînge din cauza rimelului, și trebuie să spun că eu în locul ei... Era cea mai bună prietenă a mea. INES: Ați suferit mult? ESTELLE: Nu, eram cam fără simțire. INES: Ce-ați avut?
ESTELLE: O pneumonie. (Același joc ca mai înainte.) Ei, acum s-a sfîrșit. Pleacă toți. La revedere; la revedere. Ce de strîngeri de mînă. Soțul meu e bolnav de supărare, a rămas acasă. (Către Ines.) Dar dumneavoastră? INES: Gazul.
ESTELLE: Și dumneavoastră, domnule? GARCIN: Douăsprezece gloanțe în piept. (Gest din partea
Estellei.) Scuzați-mă, nu sînt un mort de bună companie. ESTELLE: Oh, scumpe domn, dacă ați avea amabilitatea să nu mai întrebuințați expresii atît de directe. E un lucru... un lucru șocant. Și, la urma urmei, ce înseamnă în fond? Poate că niciodată n-am fost atît de vii. Dacă trebuie neapărat să dăm un nume acestei... stări de fapt, propun să ni se spună absenți, ar fi mai corect. Sînteți absent de multă vreme? GARCIN: De o lună, aproximativ. ESTELLE: De unde sînteți? °ARCIN: Din Rio.
104 * Jean-Paul Sartre
ESTELLE: Eu din Paris. Mai aveți pe cineva acolo?
GARCIN: Pe soția mea. (Același joc ca Estelle.) A venit la cazarmă, ca în fiecare zi; n-au lăsat-o să intre. Se uită printre gratiile porții, încă nu știe că sînt absent, dar bănuiește. Acuma pleacă. E îmbrăcată toată în negru. Cu atît mai bine. N-o să fie nevoită să se schimbe. Nu plînge; nu plînge nicio¬dată. E un soare radios, iar ea e neagră de tot pe strada pustie, cu ochii ei mari de victimă. Ah! Mă agasează.
Tăcere. Garcin se duce să se așeze pe canapeaua din mijloc \\ și-și ascunde fața în mîini.
INES: Estelle!
ESTELLE: Domnule! Domnule Garcin!
GARCIN: Ce poftiți?
ESTELLE: V-ați așezat pe canapeaua mea.
GARCIN: Scuzați. (Se ridică.)
ESTELLE: Aveți un aer atît de absorbit!
GARCIN: Fac ordine în viața mea. (Ines izbucnește în tis.) Cei
care rid ar face măi bine sa mă imite. INES: Viața mea e în ordine, în perfectă ordine. A intrat în
ordine de la sine, încă de acolo, nu-i nevoie să mă mai ocup
de ea. GARCIN: Chiar așa? Și credeți că-i atît de simplu! (își trece
mîna pe frunte.) Ce căldură, îmi dați voie? (Dă să-și scoată
vestonul.) ESTELLE: Ah nu! (Mai blînd.) Nu. Am oroare de bărbați în
cămașă. GARCIN (punîndu-și vestonul la loc): Bine. (Pauză.) Eu îmi
petreceăn nopțile în birourile redacției. Acolo era tot timpul
o căldură toropitoare. (Pauză. Același joc ca adineauri.) E o
căldură toropitoare. E noapte. ESTELLE: Da, ia te uită, s-a și făcut noapte. Olga se dezbrăca.
Ce repede trece vremea pe pămînt. INES: E noapte. Au sigilat ușa camerii mele. Iar camera e goală,
în beznă. GARCIN: Și-au pus vestoanele pe spetezele scaunelor și șMj
suflecat mînecile pînâ mai sus de cot. Miroase a bărbați șla
CU UȘILE ÎNCHISE t 105
țigări. (Pauză.) îmi plăcea să trăiesc în mijlocul bărbaților, fără haină.
ESTELLE (sec): Ei bine, în concluzie, n-avem aceleași gusturi. (Către Ines.) Dumneavoastră vă place așa ceva? Bărbați fără haină?
INES: Cu sau fără haină, mie nu prea-mi plac bărbații. ESTELLE (se uită la amîndoi stupefiată): Dar de ce, de ce ne-au
adunat laolaltă?
INES (înăbușindu-și o izbucnire): Ce spuneți? ESTELLE: Vă privesc pe amîndoi și mă gîndesc că vom locui
împreună... Mă așteptam să regăsesc prieteni, rude. INES: Un excelent prieten cu o gaură în mijlocul feței. ESTELLE: Da, și pe acela. Dansa tango ca un profesionist. Dar
noi, pe noi de ce ne-au adunat laolaltă? GARCIN: Mă rog, din întîmplare. Ne repartizează unde pot, în
ordinea sosirii. (Către Ines.) De ce rîdeti? INES: Pentru că m-am înveselit auzind acest: „din întîmplare\".
Aveți chiar într-âtît nevoie să vă liniștiți? Nimic nu e lăsat la
voia întîmplării.
ESTELLE (cu timiditate): Dar cine știe, poate ne-ani mai întîlnit altă dată?
INES: Niciodată. Nu v-aș fi uitat.
ESTELLE: Sau atunci poate că avem cunoștințe comune? Cunoașteți cumva familia Dubois-Seymour?
INES: M-ar mira.
ESTELLE: Atîta lume se perindă pe la ei...
INES: Ce fac... ca ocupație?
ESTELLE (surprinsă): Nu fac nimic. Au un castel în Coreze și...
INES: Eu eram funcționara la poștă.
ESTELLE (dîndu-se puțin înapoi): Ah! atunci într-adevăr. (Pauză.) Iar dumneavoastră, domnule Garcin?
GARCIN: N-am ieșit din Rio, niciodată!
ESTELLE: în cazul acesta aveți perfectă dreptate: numai întîmplarea ne-a adunat aici.
«NES: întîmplarea. Atunci mobilele astea sînt aici din întîmplare. Din întîmplare canapeaua din dreapta e verde ca spanacul, iar canapeaua din stînga e bordo. Un hazard, nu-i așa? Ei bine, ia încercați să le schimbați locul și să-mi spuneți pe
106 4 Jean-Paui Satire
urmă ce părere aveți? Dar bronzul? e tot din întîmplare? dar căldura asta? Dar căldura asta? (Tăcere.) Vă spun eu că au pus totul la punct. Pînă în cele mai mici amănunte, cu dragoste. Camera asta ne aștepta.
ESTELLE: Dar cum puteți să spuneți așa ceva? Totul e atît de urît, atît de aspru, atît de colțuros. Detestam unghiurile.
INES (dînd din umeri): Dacă vă închipuiți că trăiam într-un salon Napoleon ăl IH-lea! (Tăcere.)
ESTELLE: Atunci totul să fi fost făcut dinadins?
INES: Totul. Iar noi sîntem asortați.
ESTELLE: Deci nu este o întîmplare că dumneata ești în fața mea? (Pauză.) Ei oare ce așteaptă?
INES: Nu știu, dar așteaptă.
ESTELLE: Nu pot să sufăr să se aștepte ceva de la mine. îmi trezește numaidecît pofta de ă face exact contrariul.
INES: Poftim, fâ-l! Fă contrariul! Nici măcar nu știi ce vor.
ESTELLE (bătînd din picior): E insuportabil. Și trebuie să mi se întîmple ceva prin voi amîndoi? (Se uită la ei.) Prin doi. întîlneam uneori figuri care-mi spuneau ceva număidecît. Figurile voastre nu-mi spun nimic.
GARCIN (brusc către Ines): Ei hai, de ce sîntem împreună? Ai spus prea mult; acum mergi pînă la capăt.
INES (mirată): Dar nu știu absolut nimic.
GARCIN: Trebuie să știm (Rămîne pe gînduri.)
INES: Măcar de-ar avea fiecare dintre noi curajul să spună... |
GARCIN: Ce anume?
INES: Estelle!
ESTELLE: Poftim.
INES: Dumneata ce-ai făcut? De ce te-au trimis aici?
ESTELLE (cu vioiciune): Nu știu, habar n-am. Mă întreb chiar dacă nu e o eroare. (Către Ines.) Nu zîmbi. Gîndește-te la mulțimea de oameni care... devin absenți în fiecare zi. Vin aici cu miile și n-au de-a face decît cu subalterni, cu niște funcționari inculți. Cum vreți să nu se întîmple și erori? dar nu zîmbi. (Către Garcin.) Iar dumneata, spune și dumneata ceva. Dacă s-au înșelat în cazul meu, au putut să se înșele și în cazul dumitale. (Către Ines.) Și în cazul dumitale la fel-Nu-i măi bine să credem că sîntem aici din greșeală?
CU UȘILE ÎNCHISE * 107
: Asta-i tot ce ai să ne spui?
ESTELLE: Ce vreți să mai știți? N-am nimic de ascuns. Eram orfană și săracă, îl creșteam pe fratele meu mai mic. Un vechi prieten al tatei m-a cerut în căsătorie. Era bogat și bun, am primit. Ce-ați fi făcut în locul meu? Fratele mi-era bol¬nav și avea nevoie de îngrijire. Am trăit șase ani cu soțul meu fără o umbră de neînțelegere. Acum doi ani l-am întîlnit pe acela pe care eram sortită sâ-l iubesc. Ne-am dat seama număidecît, voia să plec cu el, dar eu am refuzat. După aceea am făcut o pneumonie. Asta-i tot. Poate că mi s-ar putea reproșa, în numele anumitor principii, că mi-am jertfit tinerețea unui bătrân. (Către Garcin.) Dumneata crezi că este o greșeală?
GARCIN: Desigur că nu. (Pauză.) Dar dumneata, găsești că este o greșeală să trăiești conform principiilor pe care le ai?
ESTELLE: Cine ar putea să vă reproșeze âșâ ceva?
GARCIN: Scoteam un ziar pacifist. A izbucnit războiul. Ce era de făcut? Toți erau cu ochii pe mine: „Va îndrăzni?\" Ei bine, am îndrăznit. Am stat cu brațele încrucișate și m-au împușcat. Unde e greșeala? Unde e greșeala?
ESTELLE (punemînape brațul lui): Nu e nici o greșeală. Ești...
INES (termină fraza cu ironie): Un erou. Dar soția dumitale, Garcin?
GARCIN: Ei și ce! Am scos-o din mocirlă.
ESTELLE (către Ines): Vezi! Vezi!
INES: Văd. (Pauză.) Pentru cine joci teatru? Sîntem doar între noi.
ESTELLE (arogantă): între noi?
INES: între asasini. Sîntem în infern, drăguțo, n-a fost nici o
eroare, oamenii nu sînt osîndiți niciodată degeaba. ESTELLE: Taci. ÎNES: în infern! Osîndiți, osîndiți!
ESTELLE: Taci! taci odată! îți interzic să întrebuințezi cuvinte v grosolane.
\'NES: Osîndită, micuța sfîntă. Osîndit, eroul ireproșabil. Am avut ceasul nostru de plăcere, nu-i așa? Există oameni care au suferit pentru noi pînă la moarte, și asta ne amuza mult de tot, acum trebuie să plătim.
108 * Jean-Paul Sartre
GARCIN (ridicînd mîna): O să tăceți odată?
INES (se uită la el fără frică, dar cu o mare mirare): Ha! (Pauză.)
Stai, am înțeles, știu de ce ne-au strîns laolaltă. GARCIN: Ia seama la ce vei spune. INES: O să vedeți ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există
tortură fizică, nu-i așa? Și totuși, sîntem în iad. Și nu j
urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămîne împreună
pînâ la capăt. Așa e? în fond mai lipsește totuși cineva: j
călăul.
GARCIN (cu glas scăzut): Știu prea bine^ INES: Ei bine, au realizat o economie de personal. Asta-i toți
Clienții fac serviciul ei înșiși, ca în restaurantele cui
autoservire.
ESTELLE: Ce vrei să spui? INES: Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalți doi.
Pauză. Cu toții asimilează această noutate.
GARCIN (cu voce blinda): N-am să fiu călăul dumneavoastră. Nu vă vreau râul nicidecum și n-am nimic cu dumnea¬voastră. Nimic. E simplu de tot. O să facem așa: fiecare stă în colțul lui; asta ne e apărarea. Dumneata aici, dumneata aici, eu acolo. Și tăcere. Nici o vorbă. Nu e greu, nu-i așa? Fiecare dintre noi are destul de lucru cu sine însuși. Cred ca aș putea să stau zece mii de ani fără să vorbesc.
ESTELLE: Trebuie să tac?
GARCIN: Da. Atunci... atunci... vom fi salvați. Să tăcem. Sa privim în noi înșine, fără să ridicăm <capul. Sînteți de acord?
INES: De acord.
ESTELLE (după. o ezitare): De acord.
GARCIN: Atunci, adio.
Se duce la canapeaua lui si-si pune capul în mîini. Tăcere, j Ines începe să cînte numai pentru ea:
Colo-nspre Piața Mare A u făcut din scînduri pod
CU UȘILE ÎNCHISE 4 109
A u pus tărițe-ntr-o căldare Și a fost un eșafod
Colo-nspre Piața Mare Gîdele zorit e tare Treabă multă astăzi are Generali și lume mare Și vlădici merg la pierzare Colo-nspre Piața Mare.
Colo-nspre Piața Mare Sînt si doamne mîndre tare Straie au de sărbătoare Numai capu\' unde-i oare? Capul, ce mai tura-vura Dusu-s-a în șanț de-a dura Colo-n șanț spre Piața Mare.
în acest timp Estelle se pudrează și-și dă cu ruj. Pudrîndu-se,
caută din ochi o oglindă cu un aer de neliniște. Scotocește în
poșetă, apoi se întoarce către Garcin.
ESTELLE: Domnule, ai cumva o oglinjoară? (Garcin nu răspunde.) O oglinjoară, o oglinjoară de buzunar, orice? (Garcin nu răspunde.) Dacă mă lași așa de singură, fă-mi rost cel puțin de o oglinjoară. (Garcin rămîne cu capul în mîini, fără să scoată o vorbă.)
INES (plină de bunăvoință): Eu am o oglindă în poșetă. (Scotocește în poșetă, apoi cu ciudă.) N-o mai am. Probabil că mi-au luat-o la grefă.
ESTELLE: Ce supărător.
Pauză. Estelle închide ochii și se clatină. Ines se repede
s-o sprijine. : Ce ai?
deschide ochii si-i zîmbeste): Am o senzație ciudata. (Se pipăie.) Dumneata nu ai aceeași impresie? Cînd nu mă
110 f Jean-Paul Sartre
vad, degeaba pun mîna pe mine, mă întreb dacă exist cu adevărat.
INES: Ce noroc pe dumneata. Eu, eu mă simt mereu pe dinăuntru.
ESTELLE: Ah, da, pe dinăuntru... Tot ce se petrece în capete este atît de vag, mă adoarme. (Pauză.) în camera mea sînt șase oglinzi mari. Le văd. Le văd. Dar ele nu mă văd pe mine. Se oglindesc în ele divanul, covorul, fereastra... ce goală e o oglindă în care nu sînt eu. Cînd stăteam de vorbă cu cineva, mă aranjam totdeauna să stau în așa fel ca să mă pot privi în oglindă. Vorbeam și mă vedeam vorbind. Mă vedeam cum mă vedeau oamenii, asta mă ținea trează. (Cu deznădejde.) Rujul meu! Sînt sigură că m-am mînjit. Oricum, nu pot să stau fără oglindă o veșnicie.
INES: Vrei să-ți servesc eu drept oglindă? Vino, te invit la mine. Așază-te pe canapeaua mea.
ESTELLE (arâtînd spre Garcin): Dar...
INES: Să nu ne sinchisim de el.
ESTELLE: O să ne facem rău: ai spus-o chiar dumneata.
INES: Am eu aerul c-aș vrea să-ți dăunez cu ceva?
ESTELLE: Nu se știe niciodată.
INES: Ba tu ai sâ-mi faci rău mie. Dar ce-are a face? De vreme ce trebuie să sufăr, de ce să nu-mi vină suferința de la tine? Stai jos. Apropie-te. încă. Uită-te în ochii mei: te vezi în ei?
ESTELLE: Sînt mică de tot, mă văd cu greu.
INES: Eu te văd. întreagă. Hai, pune-mi întrebări. Nici o oglindă n-ar putea fi mai fidelă.
Estelle, jenată, se întoarce spre Garcin, ca si cum ar vrea \\ să-l cheme în ajutor.
ESTELLE: Domnule! Domnule! Nu vă plictisim cu pălăvră¬geala noastră?
Garcin nu răspunde.
INES: Lasâ-l; el nu mai contează; sîntem singure. Pune-n\" întrebări.
CU UȘILE ÎNCHISE 411
: Mi-am întins bine rujul pe buze? INES: Să văd. Nu prea bine. gSTELLE: Bănuiam. Noroc ca (aruncă o privire spre Garcin)
nu m-a văzut nimeni. Hai să mai încerc. INES: Acum e mai bine. Ba nu. Urmărește desenul buzelor; am
să te ajut. Așa, așa. Acuma e bine. ESTELLE: La fel de bine ca adineaori cînd am intrat? INES: Chiar mai bine; mai plin, mai crud. E gura ta de infern. ESTELLE: Hm! Și asta e bine? Ce agasant e că nu mai pot să
judec singură, îmi jurați că e bine? INES: Nu vrei să ne tutuim? ESTELLE: Juri că e bine? INES: Ești frumoasă.
ESTELLE: Dar ai gust? Și ai gustul meu! Ce agasant, ce aga¬sant.
INES: Am gustul tău, din moment ce-mi placi. Uite-te bine la mine. Zîmbește, nici eu nu sînt urîtă. Nu te servesc mai bine decît o oglindă?
ESTELLE: Nu știu. Dumneata mă intimidezi. Imaginea mea din oglindă era îmblînzitâ. O cunoșteam așa de bine... Am să zîmbesc: zîmbetul meu va pătrunde în ochii dumitale și Dumnezeu știe ce va deveni.
INES: Și cine te împiedică să mă îmblînzești? (Se uită una în ochii celeilalte. Estelle surîde oarecum fascinată.) Văd că nu vrei deloc să mă tutuiești.
ESTELLE: îmi vine greu să mă tutuiesc cu femeile. INES: Și în special cu funcționarele de la poștă, presupun. Ce ai
acolo pe obraz? O pată roșie? ESTELLE (tresărind): O pată roșie, ce oroare! Unde? INES: Hai, hai, sînt o oglindă de prins ciocîrlii, te-am prins, ciocîrlia mea mică! Nu e nici o pată. Nici cea mai mică urmă. Vezi? Dacă oglinda se apucă să mintă? Sau dacă aș închide ochii, dacă aș refuza să te privesc, ce-ai face cu toată frumusețea ta? Nu-ți fie frică, trebuie să te privesc, ochii mei yor rămîne larg deschiși. Și o să fiu drăguță cu tine, drăguță de tot. Dar ai să-rni spui: tu.
Pauză.
112+ Jean-Paul Satire
ESTELLE: îți plac? INES: Mult.
Pauză.
ESTELLE (arătind spre Garcin dinti-o mișcare a capului): Ai
vrea ca și el să se uite la mine. INES: Ha! pentru că e bărbat. (Către Garcin.) Ai cîștigat.
(Garcin nu răspunde.) Nu mai juca teatru; nu ți-a scăpat un
singur cuvînt din cîte am spus. GARCIN (ridicînd brusc capul): Ai dreptate: nici un cuvînt; m
zadar mi-am astupat urechile: parcă pălăvrăgeați în capul
meu. O să mă lăsați în pace acuma? N-am nimic de-a face
cu voi. INES: Dar cu asta mică, cu ea ai de-a face? Þi-am prins tertipul:
ca să te faci mai interesant în ochii ei ți-ai dat asemenea aere. GARCIN: îți spun să mâ lași în pace. E cineva în redacție care-
vorbește despre mine și aș vrea sâ-l ascult. Puțin îmi pasă de
duduia, dacă asta te poate liniști. ESTELLE: Mulțumesc. GARCIN: N-am vrut să fiu grosolan... ESTELLE: Bâdăranule!
Pauză. Sînt toți în picioare unul în fața celuilalt.
GARCIN: Ei poftim! (Pauză.) Și vă rugasem să tăceți. ESTELLE: Ea a început. A venit sa-mi ofere oglinda ei, dar eu
nu-i cerusem nimic. ESFES: Nimic. Numai că te-ai frecat de el și ai făcut fițe ca să se
uite la tine.
ESTELLE: Și ce dacă! GARCIN: Sînteți nebune, nu vedeți unde o s-ajungem? Dar
tăceți odată! (Pauză.) O să ne așezăm acum frumușel, o sa
închidem ochii și fiecare va încerca să uite de prezența
celorlalți.
O mică pauză, apoi se așază. Femeile se întorc la locurile lot cu pași șovăitori. Ines se întoarce brusc.
CU UȘILE ÎNCHISE +113
: Ah, să uiti. Ce copilărie! îți simt prezența pînă-n măduva oaselor. Tăcerea dumitale îmi țipă în urechi. Poți sâ-ți coși buzele, poți sâ-ți tai limba, parcă asta o să te împiedice să mai exiști? Și-ți vei putea opri gîndurile? Le aud, fac tic-tac ca un deșteptător, și știu că și dumneata le auzi pe ale mele. Oricît te-ai înfunda într-un colț de canapea, ești peste tot. Sunetele îmi parvin mînjite, pentru că le-ai auzit pe parcurs. Mi-ai furat pînâ și fața: dumneata o cunoști, iar eu n-o mai cunosc. Și ea? Ea? Mi-ai furat-o dumneata: dacă eram sin¬gure, crezi c-ar îndrăzni să se poarte cu mine așa cum se poartă? Nu, nu: ia-ți mîinile de pe față, n-am să te las așa, nu, n-am să te las în pace: ar fi prea comod. Ai sta acolo insensibil, cufundat în dumneata însuți ca un Buda, iar eu aș simți chiar și cu ochii închiși că ea îți dedică toate micile zgomote ale vieții ei, pînâ și foșnetul rochiei, și câ-ți trimite zîmbete pe care nu le vezi... Nu așa! Vreau sâ-mi aleg infer¬nul; vreau să vă privesc cu ochii deschiși și să lupt cu fața descoperită.
GARCIN: Bine. Presupun că trebuia să ajungem aici; ne-au manevrat ca pe niște copii. Dacă m-ar fi cazat între bărbați... bărbații știu să tacă. dar nu trebuie să cerem prea mult. (Se apropie de Estelle si o ia de bărbie.) Va să zică, mititico, îți plac? Se pare că-mi făceai cu ochiul? ESTELLE: Nu te-atinge de mine!
GARCIN: E! Să ne mai lăsăm de formalism, îmi plăceau mult femeile, știi? Și ele mă plăceau mult. Lasâ-te de formalism, nu mai avem nimic de pierdut. Politețe? La ce bun? Ceremonii? La ce? între noi n-are nici un rost. în curînd fiecare va sta gol-pușcă în fața celorlalți. ESTELLE: Lasă-mâ!
GARCIN: Gol-pușcă. Ah, și doar v-am prevenit. Nu vă ceream nimic, nimic în afară de un pic de tăcere și să fiu lăsat în pace. îmi astupasem urechile. Vorbea Gomez, stînd între birouri, toți colegii de la ziar îl ascultau, își scoseseră vestoanele. Voiam să înțeleg ce spune, dar e greu: eveni¬mentele de pe pămînt trec așa de repede. Nu puteați sa tăceți? Acum s-a terminat, nu mai vorbește, ceea ce gîndește despre mine a reintrat în capul lui. Ei bine, va trebui sa
4 Jean-Paul Sartre
mergem pînă la capăt. Să ne despuiem de toate: vreau să știu i cu cine am de-a face.
INES: O știi. Acum știi.
GARCIN: Atîta vreme cît fiecare dintre noi nu va fi mărturisit pentru ce a fost osîndit, nu știm nimic. Tu, cea blondă, începe tu. De ce? Spune-ne de ce. Sinceritatea ta poate să evite catastrofa; cînd o să ne cunoaștem monștrii... haide, spune de ce?
ESTELLE: Dar v-am spus că nu știu. N-au vrut să mi-o spună.
GARCIN: Știu. Nici mie n-au vrut să-mi răspundă. Dar eu mă cunosc. Þi-e frică să vorbești dumneata întîi? Foarte bine. Am să încep eu. (Pauză.) Nu prea sînt un suflet frumos.
INES: Dâ-o încolo. Se știe că ai dezertat.
GARCIN: Lasă asta. Despre asta să nu vorbiți niciodată. Ara ajuns aici pentru că am chinuit-o pe soția mea. Asta-i tot. Timp de cinci ani. Bineînțeles, ea mai suferă și acum. Uite-o; de îndată ce vorbesc despre ea, o văd. Pe mine mă intere¬sează Gomez, dar o văd pe ea. Unde e Gomez? Timp de cinci ani. Ia uitâ-te, i-au înapoiat hainele mele; stă la fe¬reastra și și-a pus vestonul meu pe genunchi. Vestonul are douăsprezece găuri. Sîngele de pe el, s-ar zice că e rugina. Marginile găurilor sînt arse. Ha! E o piesă de muzeu, un veston istoric. Și l-am purtat eu! Ai să plîngi? Ai să plîngi, în sfîrșit? Veneam acasă beat ca un porc, miroseam a vin și a femei. Ea mă așteptase toată noaptea; nu plîngea. Nici un cuvînt de reproș, bineînțeles. Numai ochii. Ochii ei mari. Nu regret nimic. Am să plătesc, dar nu-mi pare râu. Afară ninge. Dar ai să plîngi, în sfîrșit? E o femeie care are vocația martiriului.
INES (aproape blînd): De ce-ai fâcut-o să sufere? GARCIN: Pentru că era ușor. Ajungea un cuvînt ca să pălească; era o sensibilă. Ha! Nici un reproș! Sînt foarte cicâlitor din fire. Așteptam, așteptam întruna. Dar ți-ai găsit: nici^o lacrimă, nici un reproș. O luasem de pe stradă, înțelegeți? I trece mîna peste veston fără să se uite la el. Degetele ei căuta găurile pe dibuite. Ce aștepți? Ce speri? îți spun că nu-i pare rău de nimic, în fond asta e: mă admira prea tare. înțelege?
CU UȘILE ÎNCHISE * 115
ES: Nu. Pe mine nu mă admira nimeni. GARCIN: Cu atît mai bine. Cu atît mai bine pentru dumneata.
Toate astea trebuie să vi se para prea abstracte; am să vă
povestesc o întîmplare: adusesem la mine acasă o mulatră.
Ce nopți! Soția mea dormea la etaj, nu putea să nu ne audă.
Se scula ea cea dintîi și, cum noi leneveam dimineața, ne
aducea micul dejun la pat. U\\fES: Nesimțitule! GARCIN: Păi da, păi da. Nesimțitul multiubit. (Pare atent la
altceva.) Nu, nimic. Era Gomez, dar nu vorbea despre mine.
Un nesimțit, zici? Firește: dacă nu, ce-ăș căuta aici? Dar
dumneata?
INES: Eu, eu eram ceea ce se cheamă acolo o femeie pierdută. Pierdută de pe atunci, nu-i așa? Așa că surpriza n-a fost prea mare.
GARCIN: Asta-i tot?
INES: Nu, mai e și povestea cu Florence. Dar e o poveste cu morți. Trei morți, întîi el, după aceea ea și cu mine. N-a mai
rămas nimeni acolo, în privința asta sînt liniștită; numai •
odaia. Mai văd odaia din cînd în cînd. Goală, cu obloanele
trase. Ei da! în cele din urmă au scos sigiliile. De închiriat...
E de închiriat. S-a pus un afiș pe ușă; e de-a dreptul ridicol. GARCIN: Trei. Așa ai spus, trei? INES: Trei.
GARCIN: Un bărbat și două femei? INES: Da.
GARCIN: Ia te uită. (Pauză.) S-a sinucis? INES: El? N-ar fi fost în stare. Deși a pătimit chiar prea mult.
Nu, l-a călcat tramvaiul. Ce bătaie de joc! Locuiam la ei, era
vărul meu.
GARCIN: Florence era blondă? INES: Blondă? (O privire spre Estelle.) Știi, nu regret nimic, dar
nu prea mă amuză să vă povestesc toată istoria asta. GACIN: Haide! Haide! Te-ai săturat de el?
S: încetul cu încetul. Mă enerva cîte un cuvînt. Sau, de
Pildă, făcea zgomot cînd bea; sufla din nas în pahar.
Nimicuri. Oh! Era un biet nenorocit, un tip vulnerabil. De
06 zîmbiți?
1164 Jean-Paul Sartre
GARCDST: Pentru ca eu nu sînt vulnerabil.
INES: Rămîne de văzut. M-am strecurat în sufletul ei. Ea îl vedea prin ochii mei... Pînă la urma, am rămas cu ea pe j brațe. Am luat o cameră în capătul celălalt al orașului.
GARCIN: Și-atunci?
INES: Atunci a intervenit povestea cu tramvaiul. După aceea îi| spuneam zilnic: ei bine, fetițo, l-am omorît. (Pauză.) Sînt J răutăcioasă.
GARCIN: Da. Și eu.
INES: Nu, dumneata nu ești răutăcios, e altceva la mijloc.
GARCIN: Ce?
INES: Am să-ți spun mai tîrziu. Eu însă sînt răutăcioasă, astJ înseamnă că am nevoie de suferința celorlalți ca să exist. Ca o făclie. O făclie în inimi. Cînd sînt singură, mă sting. Timp de șase luni, am ars în inima ei, am făcut-o scrum. Intr-o noapte s-a sculat, s-a dus să deschidă robinetele de gaz fără ca eu să bănuiesc, și apoi s-a culcat la loc lîngâ mine. Asta e.
GARCIN: Hm!
INES: Ce zici?
GARCIN: Nimic. Nu-i prea frumos.
INES: Ei bine, nu, nu-i prea frumos. Și ce dacă!
GARCIN: O, ai dreptate. (Către Estelle.) Rîndul tău. Ce-ai făcut?
ESTELLE: V-am mai spus că nu știu. în zadar mă întreb...
GARCIN: Fie. Ei bine, o să te ajutăm. Tipul acela cu fața zdro¬bită, cine e?
ESTELLE: Care tip?
ESTES: Știi foarte bine. Acela de care te temeai cînd ai intrat.
ESTELLE: Era un prieten.
GARCIN: De ce ți-era frică de el?
ESTELLE: N-aveți dreptul să mă descoaseți.
INES: S-a omorît din cauza ta?
ESTELLE: Aș, de unde, ești nebună.
GARCIN: Atunci de ce ți-era frică de el? Și-a zburat creierii 5\' glontele l-a nimerit în plină față, da? Asta i-a smuls fața?
ESTELLE: Tăceți, tăceți!
GARCIN: Din pricina ta! Din pricina ta!
INES: Un foc de armă din cauza ta.
CU UȘILE ÎNCHISE 4117
gSTELLE: Lăsați-mă în pace. Mă înfricoșați. Vreau să plec!
Vreau să plec! (Se repede la ușă și-o zgîlțîie.) (3ARCIN: Pleacă, în ce mă privește, mi-ar părea bine. Numai că
ușa e încuiată pe dinafară.
Estelle sună; soneria nu merge. Ines și Garcin rid. Estelle se întoarce spre ei si se reazemă cu spatele de ușa.
ESTELLE (cu vocea răgușită și înceată): Sînteți josnici. INES: Ai perfectă dreptate, josnici. Și-apoi? Deci tipul s-a
omorît din cauza ta. Era amantul tău? GARCIN: Bineînțeles, era amantul ei. Și a vrut s-o aibă numai
pentru el. Nu-i așa că am dreptate? INES: Dansa tango ca un profesionist, dar era sărac, îmi
închipui. (Pauză.)
GARCIN: Te-a întrebat dacă era sărac. ESTELLE: Da, era sărac. GARCIN: Și-apoi, trebuia sâ-ți păzești reputația, într-o zi a
venit, s-a rugat de tine, iar tu ai rîs. INES: Așa e? Ai rîs? De aceea s-a omorît? ESTELLE: Tot așa te uitai și la Florence? INES: Da.
Pauză. Estelle izbucnește în rîs.
ESTELLE: N-ați ghicit deloc. (Ridică fruntea și se uită la ei tot rezemată de ușă. Cu un ton sec și provocator.) Voia să-mi facă un copil. Poftim, sînteți mulțumiți?
GARCIN: Iar tu nu voiai.
ESTELLE: Nu. Copilul l-am făcut totuși. M-am dus și-am stat cinci luni în Elveția. Nimeni n-a știut nimic. Am născut o fata. Roger era cu mine cînd s-a născut, îl amuza să aibă o fetiță. Pe mine nu.
GARCIN: Și după aceea?
^TELLE: Aveam un balcon care dădea spre lac. Am adus o Piatră mare. Roger striga: „Estelle, te rog, te implor\", îl
118 * Jean-Paul Sartre
detestam. A văzut totul. S-a aplecat peste balustradă și a
văzut rotocoalele de apă. GARCIN: Și-apoi? ESTELLE: Asta-i tot. M-am întors la Paris. Iar el a făcut ce J
vrut.
GARCIN: Și-a zburat creierii? ESTELLE: Păi da. Nu merita să facă atîta caz, soțul meu n-a
bănuit nimic. (Pauză.) Vă urăsc. (Are o criză de hohote
înăbușite, fără lacrimi.) GARCIN: E de prisos. Aici lacrimile nu curg. ESTELLE: Sînt o lașă, sînt o lașă! (Pauză.) Dacă ați ști cît va
urăsc! INES (Mnd-o în brațe): Bietul meu copil! (Către Garcinm
Ancheta s-a terminat. Nu mai are nici un rost să faci mutra
asta de călău. GARCIN: De călău.. (Se uită înjur.) Aș da orice ca să mă pot
vedea în oglindă. (Pauză.) Ce cald e! (își scoate vestonul
mașinal.) Oh! pardon. (Dă să-și pună vestonul.) ESTELLE: Poți să rămîi fără haină. Acuma... GARCIN: Da. (Aruncă vestonul pe canapea.) Nu trebuie să fii
supărată pe mine, Estelle. ESTELLE: Nu sînt supărată pe dumneata. INES: Dar pe mine? Pe mine ești supărată? ESTELLE: Da.
Tăcere.
INES: Ei ce zici, Garcin? Poftim, ne-am despuiat pînâ la piele;
acuma vezi lucrurile mai limpede? GARCIN: Nu știu. Poate că puțin mai limpede. (Cu timiditate.)
N-am putea încerca să ne ajutăm unii pe altii? INES: N-am nevoie de ajutor. GARCIN: Ines, cei de-aici au încurcat toate ițele. Dacă faci cel
mai mic gest, dacă ridici mîna ca să-ți faci vînt, Estelle șicu
mine simțim totul. Nici unul dintre noi nu se poate salva sin-
CU UȘILE ÎNCHISE * 119
gur. Trebuie să ne pierdem împreună sau să ieșim la liman împreună. Alegeți. (Pauză.) Ce e?
fjîS: Au închiriat-o. Ferestrele sînt larg deschise. Pe patul meu sade un bărbat. Au închiriat-o! Au închiriat-o! Intrați, intrați! Nu vă jenați. E o femeie. Se apropie de el și-și pune mîinile pe umerii lui... Ce așteaptă de nu aprinde lumina? Nu se mai vede nimic. O să se sărute? Camera asta e a mea! E a mea! Și de ce nu aprind lumina? Nu mai văd nimic. Ce tot șușotesc? Oare o s-o mîngîie pe patul meu? Ea îi spune câ-i ziua în amiaza mare și că afară e soare. Asta înseamnă că sînt pe cale să orbesc. (Pauză.) S-a terminat. Nu mai e nimic: nu mai văd, nu mai aud. Ei bine, presupun că am insprâvit cu pâmîntul. Nu mai există nici un alibi. (O trece un fior.) Mă simt golită. Acum sînt moartă de-a binelea. Sînt în întregime aici. (Pauză.) Ce ziceați? Adineaori parcă spuneați că vreți să mă ajutați?
GARCIN: Da.
INES: Să mă ajutați la ce?
GARCIN: Să le zădărnicești vicleniile.
INES: Iar eu, în schimb?
GARCIN: O să mă ajuți pe mine. Nu va fi nevoie de mare lucru, Ines: doar de un pic de bunăvoință.
INES: Bunăvoință... De unde vrei s-o scot? Sînt putredă.
GARCIN: Dar eu? (Pauză.) Cu toate astea... dar dacă am încerca?
INES: Sînt uscată. Nu știu nici să primesc, nici să dau; cum vrei să te ajut? Un lemn uscat; va fi aruncat în foc. (Pauză; se uită la Estelle, care-și fine capul în mîini.) Florence este blondă.
GARCIN: îți dai seama oare că fata asta va fi călăul dumitale?
INES: Se prea poate să bănuiesc.
GARCIN: Ea va fi unealta prin care o să-ți vină ei de hac. în ce mă privește pe mine, eu... nu-i acord nici o atenție. Dacă și dumneata, din partea dumitale... S: Ce anume?
RCIN: E o cursă. Ei te pîndesc ca să vadă dacă te lași prinsă în cursă.
120 t Jean-Paul Sartre |
INES: Știu. Și dumneata ești o cursă. Crezi oare că ei nu ți-auB prevăzut cuvintele? Și că nu există în ele capcane pe care nu le putem vedea? Totul este capcană. Dar ce-are a face? și eu » sînt o capcana. O capcană pentru ea. Și poate că am s-ol prind.
GARCIN: N-o să prinzi nimic. O să fugim unii după alții ca * niște călușei, fără să ne prindem din urmă niciodată. Poți sa fii sigură că totul a fost aranjat dinainte. Lasă-te păgubașa, Ines. Deschide-ți mîinile, dă-i drumul. Altfel o să ne nenorocești pe toți trei.
INES: Arăt eu ca cineva care lasă din mîini ce-a prins? Știu ce mă așteaptă. O să ard, ard de pe acum și știu că e fără sfîrșit, știu tot: dar crezi c-o să mă las păgubașă? O să-i vin eu de hac, o să te vadă prin ochii mei, așa cum îl vedea Florence pe acela. Ce tot vii să-mi vorbești de nenorocirea dumitale: îți spun că știu tot și că nu sînt în stare sâ-mi fie milă nici măcar de mine. O capcană, ha! O capcană. Bineînțeles că sînt prinsă într-o capcană. Și ce dacă? Cu atît mai bine dacă le place așa.
GARCIN (luînd~o de umeri): Eu sînt în stare să simt oarecare milă pentru dumneata. Uită-te la mine: sîntem despuiați. Despuiați pînă la oase și te cunosc pînâ-n inimă. Dar asta e o legătură între noi: crezi că aș vrea să-ți fac rău? Nu regret nimic, nu mă plîng; și eu sînt uscat. Dar de dumneata sînt în stare să-mi fie milă.
INES (care s-a lăsat în voia lui în timp ce vorbea și o zgîlțîia): Nu te atinge de mine. Nu pot să sufăr să pună cineva mîna pe mine. Și păstrează-ți mila. Haide, Garcin, sînt multe cap¬cane și pentru dumneata în camera asta. Făcute anume pen¬tru dumneata. Pregătite anume pentru dumneata. Ai face mai bine să-ți vezi de treburile dumitale. (Pauză.) Dacă ne dai pace, fetei âsteia și mie, am să fac în așa fel încît să nu-fl dăunez cu nimic.
GARCIN (o privește o clipă, apoi dă din umeri): Bine. ESTELLE (ridicînd capul): Ajutor, Garcin. GARCIN: Ce vrei de la mine?
CU UȘILE ÎNCHISE 4121
ESTELLE (ridicîndu-se și apropiindu-se de el): Pe mine poți să mâ ajuți.
: Adresează-te mai bine ei.
Ines s-a apropiat, stă foarte aproape de Estelle, în spatele ei,
fără a o atinge, în timpul replicilor următoare, îi va vorbi
aproape la ureche. Dar Estelle, întoarsă spre Garcin, care o
privește fără a scoate o vorbă, îi răspunde exclusiv acestuia, ca
și cum el ar fi cel care-i pune întrebările.
ESTELLE: Te rog mult, mi-ai promis, Garcin. Mi-ai promis! Repede, repede, nu vreau să rămîn singură. Olga l-a dus la dancing.
INES: Pe cine l-a dus?
ESTELLE: Pe Pierre. Dansează împreună.
INES: Cine e Pierre?
ESTELLE: Un mic prostănac. Mie-mi zicea: „apa mea vie\". Mâ iubea. L-a dus la dancing.
INES: îl iubești?
ESTELLE: Acum se întorc la locurile lor. Olga răsuflă din greu. De ce mai dansează? Nu cumva doar ca să slăbească? Bineînțeles că nu. Bineînțeles că nu-l iubeam: are opt¬sprezece ani, iar eu nu sînt o corupătoare de minori.
INES: Atunci lasâ-i în pace. Ce-ți pasă?
ESTELLE: Era al meu.
INES: Nimic de pe pâmînt nu mai e al tău.
ESTELLE: Era al meu.
INES: Da, era... încearcă numai, încearcă sâ-l atingi. Olga da, ea poate sâ-l atingă cu mîna. Nu-i așa? Nu-i așa? Ea poate sâ-l țină de mîini, să-i atingă genunchii cu genunchii ei,
ESTELLE: își apasă sinii enormi pe pieptul lui, îi suflă în față. Prichindelule, bietul meu prichindel, ce aștepți ca sâ-i rîzî în nas? Ah! ar fi fost de ajuns să-i arunc o privire, și n-ar mai fi îndrăznit ea niciodată... Oare într-adevăr eu nu mai sînt nimic?
\'ES: Nu mai ești nimic. Și nimic de-al tău nu mai e pe pâmînt. Tot ce-ți aparține este aici. Vrei coupe-papier-ul sau bronzul
122 4 Jean-Paul Sartre
de Barbedienne? Canapeaua bleu e a ta. Iar eu, micuța mea, l eu sînt a ta pe veci.
ESTELLE: Ce? A mea? Ei bine, care dintre voi ar îndrăzni sâ-mi j spună apa lui vie? Pe voi nu vă mai înșală nimeni. Știți prea j bine că sînt o scîrnâvie. Gîndește-te la mine, Pierre, nu te gîndi decît la mine, apără-mâ; atîta vreme cît mai spui în gînd: apa mea vie, draga mea apă vie, nu sînt aici decît pe ; jumătate, nu sînt vinovată decît pe jumătate, sînt și apă vie, | acolo, lîngâ tine. Uite ca e roșie ca o pătlăgea. Nu, zău, e cu neputință: de sute de ori am făcut haz amîndoi pe socoteala ei. Ce melodie e asta? îmi plăcea așa de mult! Ah, e Saint Louis blues... Ei hai, dansați, dansați. Garcin, te-ai amuza dacă ai putea să-i vezi. Și nu va ști niciodată c-o văd. Te văd, te văd, cu pieptănătura desfăcută, cu privirea rătăcită, văd că-l calci pe picioare. Să mori de rîs nu alta. Haide! Mai repede! Mai repede! El trage de ea, o împinge. E de-a drep¬tul indecent. Mai repede! îmi spunea: ce ușoară ești! Haide, haide! (Dansează în timp ce vorbește.) îți spun că te văd. Ce-i pasă! Dansează trecînd prin privirea mea. Scumpa noastrâ Estelle! Ce-i cu asta, scumpa noastră Estelle? Ia mai taci! N-ai vărsat nici măcar o lacrimă la înmormîntare. I-a spus: „scumpa noastrâ Estelle\". Are tupeu să-i vorbească despre mine. Haide, în ritm. Aș, nu-i în stare să vorbească și sa danseze în același timp. Dar ce tot îi... Nu! Nu! Nu-i spune! Þi-l cedez, ia-ți-l, păstrează-l, fă ce vrei cu el, dar nu-i spune. (Se oprește din dans.) Bun. Ei bine, acuma poți să-l ții pen¬tru tine. I-a spus tot, Garcin: despre Roger, despre plecarea în Elveția, despre copil, i-a povestit tot. „Scumpa noastrâ Estelle nu era...\" Nu, nu, într-adevăr nu eram... El dă din cap cu un aer de tristețe, dar nu s-ar putea spune că știrea l-a zguduit. Acuma păstreazâ-ți-l. N-am să mă lupt cu tine nici pentru genele lui lungi, nici pentru aerul lui de fetiță. Ha! îmi spunea apa mea vie, cleștarul meu. S-a dus, cleștarul s-a făcut țăndări. „Scumpa noastrâ Estelle.\" Dansați! Hai dansați! în ritm. Un, doi. (Dansează.) Aș da orice ca sa mâ pot întoarce pe pămînt o clipă, numai o clipa și ca să dansez (Dansează; pauză.) Nu mai aud bine. Au stins luminile ca pentru un tangou. De ce cîntă în surdină? Mai tare! <
123
departe e! Nu mai aud deloc... (Se oprește din dans.) S-a isprăvit, pentru totdeauna. Pămîntul m-a părăsit. Garcin, uitâ-te la mine, ia-mâ în brațe.
Ines, în spatele Estellei, face un semn către Garcin să se dea la o parte.
INES (poruncitor): Garcin!
GARCIN (se dă înapoi cu un pas și o arată Estellei pe Ines): Adresează-te ei.
ESTELLE (îl prinde cu amîndouă mîinile): Nu pleca! Ești bărbat? Dar uitâ-te la mine, nu întoarce ochii, e așa de neplăcut? Am un păr de aur și, în definitiv, cineva s-a omorît chiar pentru mine. Te implor, va trebui, oricum, să te uiți la ceva. Și dacă nu la mine, o să te uiți la statuia de bronz, la masă sau la canapele. Sînt totuși mai plăcută de privit. Ascultă: am căzut din inimile lor așa cum cade o păsărică din cuib. Ridică-mă de pe jos, ia-mă în inima ta, ai să vezi ce drăguță o să fiu.
GARCIN (respingînd-o cu un efort): Þi-am spus să te adresezi ei.
ESTELLE: Ei? Dar ea nu contează: e femeie.
INES: Eu nu contez? Puișorule, ciocîrlia mea mică, e mult de cînd ești la adăpost în inima mea. Nu-ți fie frică, te voi privi neîncetat, fără să clipesc din pleoape. Vei trăi în privirea mea ca un firicel de aur într-o rază de soare. ESTELLE: O rază de soare? Ha! Ia mai lasă-mâ-n pace. Ai încercat adineaori să mă îmbrobodești și ai văzut bine că nu merge.
NES: Estelle! Apa mea vie, cleștarul meu.
ESTELLE: Cleștarul dumitalel Ce caraghios. Pe cine crezi c-ai să-nșeli? Haide, știe toată lumea c-am zvîrlit copilul pe fe¬reastră. Cleștarul s-a făcut țăndări pe pămînt, dar puțin îmi pasă. Nu mai sînt decît o piele - dar pielea mea nu-i pentru dumneata.
P*fc Vino! Ai să fii ce vrei: apă vie, apă murdară, ai să te regâsești în fundul ochilor mei așa cum dorești să te vezi.
124 t Jean-Paul Sartre
ESTELLE: Dă-mi drumul! Dumneata nu ai ochi! Oare ce tre¬buie să fac ca să-mi dai pace? Na-ți! (O scuipă în obraz. Ines îi dă drumul brusc.)
INES: Garcin! O să mi-o plătești!
Pauză. Garcin dă din umeri și se apropie de Estelle.
GARCIN: Prin urmare, vrei un bărbat?
ESTELLE: Un bărbat, nu. Pe tine te vreau.
GARCIN: Să lăsăm mofturile, oricine ar fi bun. S-a întîmplat să
fiu aici, deci sînt eu acela. Bine. (O ia de umeri.) N-am nimic
ca sâ-ți plac, știi bine: nu sînt un mic prostănac și nu dansez
tango.
ESTELLE: Te voi lua așa cum ești. Poate că te voi schimba. GARCIN: Mă îndoiesc. Voi fi... distrat. Alte lucruri îmi umblă
prin cap.
ESTELLE: Ce lucruri? GARCIN: Nu te interesează. ESTELLE: Am să mă așez pe canapeaua ta. Am să aștept să te
ocupi de mine. INES (izbucnește în ris): Ia te uită! cățeaua se tîrâște pe burtă în
fața lui! Și nici măcar nu e frumos. ESTELLE (către Garcin): N-o asculta. N-are ochi, n-are urechi.
Ea nu contează. GARCIN: O sâ-ți dau ce-oi putea. Nu e mult. N-o să te iubesc:
te cunosc prea bine. ESTELLE: Dar mă dorești? GARCIN: Da.
ESTELLE: Asta-i tot ce vreau. GARCIN: Atunci... (Se apleacă deasupra ei.) INES: Estelle! Garcin! Vă pierdeți mințile! Doar sînt și eu aici! GARCIN: Văd bine, și ce dacă?
INES: De față cu mine? Se poate?... Nu puteți face una ca asta! ESTELLE: De ce nu? Doar mă dezbrăcăm și-n fața cameristei. INES (agâțîndu-se de Garcin): Las-o! Las-o! Nu te atinge de ea
cu mîinile dumitale murdare de bărbat! GARCIN (împingînd-o cu violența): Ajunge, nu sînt un om dis*
tins, nu mi-e frică să lovesc o femeie.
CU UȘILE ÎNCHISE * 125
: Dar mi-ai promis, Garcin, mi-ai promis! Te implor, promis.
: Dumneata ești cea care ai încălcat pactul. Ines se smulge și se dă înapoi m fundul odăii.
mi-ai
Faceți ce vreți, sînteți mai tari decît mine. Dar țineți • minte, sînt aici și vă privesc. N-am să te slăbesc din ochi, Garcin; va trebui s-o săruti sub privirea mea. Cit vă urăsc pe amîndoi! lubiți-vă, iubiți-vă! sîntem în infern și va veni și rîndul meu.
în timpul scenei următoare, Ines se uită la ei fără
să scoată un cu vin t. GARCIN (se întoarce spre Estelle șj o ia de umeri): Dă-mi gura ta.
Pauză. Se apleacă deasupra ei apoi se îndreaptă brusc.
ESTELLE (cu un gest de ciudă): Ei! (Pauză.) Ti-am spus să n-o iei în seamă.
GARCIN: Parcă de ea e vorba! (Pauză.) Gomez e la redacție. Au închis ferestrele. Va să zică e iama. Șase luni. Sînt șase luni de cînd m-au... Te-am prevenit c-o să mi se întîmple să fiu distrat? Toți dîrdîie; și-au păstrat vestoanele pe ei... E ciu¬dat că le e așa de frig acolo, iar mie mi-e așa de cald. De data asta vorbește despre mine.
ESTELLE: O să mai țină mult? (Pauză.) Spune-mi cel putin ce povestește.
GARCIN: Nimic. Nu povestește nimic. E un porc, asta-i tot.
(Trage cu urechea.) Un porc de cîine. Eh! (Se apropie de
Estelle.) Hai să ne-ntoarcem la noi. Ai să mă iubești? ESTELLE (zîmbind): Cine știe? GARCIN: O să ai încredere în mine? ESTELLE: Ce întrebare ridicolă: vei fi tot timpul sub ochii mei
si doar n-ai să mă înșeli cu Ines. ^ AR CIN; Evident. (Pauză, își ia mîinile de pe umerii Estellei.)
Vorbeam despre un alt soi de încredere. (Trage cu urechea.)
126 4 Jean-Paul Sartre
Hai! Hai! Spune ce vrei: nu sînt de față ca să mă pot apăra, f (Către Estelle.) Estelle, trebuie să-mi acorzi încrederea ta. ESTELLE: Ce de fasoane! Doar ai gura mea, brațele meleH trupul meu întreg, și totul ar putea să fie așa de simplu... î încrederea mea? dar n-am nici o încredere de dat; mâl stingherești îngrozitor. O, trebuie să fi făcut o treabă tare urîtă ca sâ-mi ceri încrederea cu atîta insistență. GARCIN: M-au executat.
ESTELLE: Știu; ai refuzat să pleci la război. Ei și? GARCIN: De fapt... n-am refuzat cu totul. (Către cei nevăzuți.) Vorbește bine, înfierează cum trebuie, dar nu spune ce tre¬buia făcut. Era să mă duc la general și să-i spun: „Domnule general, nu plec la răzbpi!\"? Ce prostie! M-ar fi închis. Voiam ca gestul meu să fie o mărturie, voiam să depun mărturie! Nu voiam să-mi înăbușe vocea. (Către Estelle.) Am... am luat trenul. M-au prins la frontieră.
ESTELLE: Unde voiai să te duci?
GARCIN: în Mexico. Aveam de gînd să scot un ziar pacifist (Tăcere.) Ei bine, spune ceva.
ESTELLE: Ce vrei sâ-ți spun? Ai făcut bine din moment ce n» voiai să lupți. (Un gest agasat din partea lui Garcin.) Mă rog, dragul meu, nu pot sa ghicesc ce trebuie sâ-ți răspund.
INES: Scumpa mea, trebuie să-i spui că a fugit ca un leu. Căci a fugit, drăguțul tău. Asta îl supără.
GARCIN: Fugit, plecat, spuneți-i cum vreți.
ESTELLE: Și trebuia să fugi. Dacă ai fi rămas pe loc, te-ar fi
înhățat.
GARCIN: Bineînțeles. (Pauză.) Estelle, sînt un laș? ESTELLE: Nu pot să știu, iubitule, doar nu sînt în pielea ta. E
treaba ta să decizi.
GARCIN (cu un gest obosit): Nu decid. ESTELLE: în fine, trebuie sâ-ți aduci aminte; probabil că ai avut
motive să faci așa cum ai făcut. GARCIN: Da. ESTELLE: Și-atunci?
GARCIN: Dar oare-au fost adevăratele motive? ESTELLE (înciudată): Ce complicat ești.
CU UȘILE ÎNCHISE* 127
: Voiam să depun mărturie, mă gîndisem bine, multă vreme... Dar oare astea sînt adevăratele motive?
: Ei, asta-i întrebarea. Astea au fost adevăratele motive? Cîntăreai argumentele, nu voiai să te angajezi cu ușurință. Dar frica, ura și toate murdăriile pe care le ascundem sînt și ele motive. Haide, caută, întreabâ-te.
GARCIN: Taci! Crezi că am așteptat sfaturile dumitale? Umblam prin celulă neîncetat, zi și noapte. De la fereastră la ușă, de la ușă la fereastră. M-am pîndit, m-am urmărit pas cu pas. Mi se pare că am stat o viață întreagă să mă tot întreb, și apoi, ce mai, m-am pomenit cu o fapta. Am... m-am suit în tren, asta-i sigur. Dar de ce? De ce? în cele din urma m-am gîndit: moartea mea va decide; dacă mor cum trebuie, voi fi dovedit că nu sînt un laș... INES: Și cum ai murit, Garcin?
GARCIN: Urît. (Ines izbucnește în ris.)-Ohl a fost o simplă slăbiciune trupească. Nu mi-e rușine de ea. Numai că totul a rămas în suspensie pentru eternitate. (Către Estelle.) Vino încoace, tu. Uită-te la mine. Am nevoie ca cineva să se uite la mine în timp ce pe pămînt se vorbește despre mine. îmi plac ochii verzi.
INES: Ochii verzi? Ia te uită! Dar ție, Estelle? îți plac lașii? ESTELLE: Dacă ai ști cît îmi este de indiferent. Laș sau nu,
numai să sărute bine.
GARCIN: Dau din cap în timp ce trag din țigări; se plictisesc. Se gîndesc: Garcin e un laș. O gîndesc moale, căldicel. Numai așa, ca să gîndească totuși ceva. Garcin e un laș. Iată cum au decis ei, colegii mei. Peste șase luni au să aibă o vorbă: laș ca Garcin. Aveți noroc, voi două: nimeni nu se mai gîndește la voi pe pămînt. Eu am o viață mai grea. INES: Dar soția dumitale, Garcin? GARCIN: Soția mea? Ce să fie cu ea! A murit. INES:Amurit?
GARCIN: Se vede că am uitat să vă spun. A murit adineauri. v Acum vreo două luni. & De inimă rea?
128 * Jean-Paul Sarțre
GARCIN: Firește, de inimă rea. De ce-ați fi vrut să moară? Ei hai, totul merge strună: războiul s-a terminat, soția mea a, murit, iar eu am intrat în istorie.
Are un plînset ca un sughiț și-și trece mîna peste față. Estelle se agață de el.
ESTELLE: Dragul meu! dragul meu! Uită-te la mine, dragul rneu, pune mîna pe mine. (îi ia mina și si-o pune pe piept,) Pune mîna pe pieptul meu. (Garcin face un gest ca să se desprindă.) Lasă-ți mîna; lasă, nu te mișca. Au să moara unul după altul: ce importanță are ce gîndesc? Uită-i. Nu mai e nimeni; doar eu.
GARCIN (eliberîndu-și mîna): Ei însă nu mă uită. Vor muri, dar vor veni alții care vor lua de la ei consemnul: mi-am lăsat viața în mîinile lor.
ESTELLE: Prea te gîndești mult.
GARCIN: Ce altceva vrei să fac? Altădată acționam... Ah! de rn-aș întoarce o singură zi în mijlocul lor... ce dezmințire! Dar am ieșit din joc; ei fac bilanțul fără să se sinchisească de mine, și au dreptate de vreme ce eu sînt mort, prins ca un șobolan. (Rîde.) Am căzut în domeniul public.
Tăcere.
ESTELLE (blînd): Garcin!
GARCIN: Ești aici? Ia ascultă, ai să-mi faci un serviciu. Nu, nu te da înapoi. Știu: ți se pare ciudat ca cineva să-ți poată cere ajutor. Nu ești obișnuită. Dar dacă ai vrea, dacă ai face un efort, am putea, cine știe, să ne iubim cu adevărat? Vezi; sînt o mie care tot repetă unii după alții că sînt un laș, dar ce-i aia o mie? Dacă ar exista un suflet, unul singur, care să afirme cu toată puterea că nu am fugit, că nu se poate să fi fugit, ci am curaj, că sînt cinstit, sînt... sigur că aș fi salvat! Vrei sa crezi în mine? Mi-ai fi mai dragă decît eu însumi.
ESTELLE (rizînd): Prostule, prostule drag! Crezi c-aș putea sa iubesc un laș?
GARCIN: Dar adineauri spuneai...
CU UȘILE ÎNCHISE * 129
gSTELLE: îmi băteam joc de tine. îmi plac bărbații, Garcin, bărbații adevărați, cu pielea aspră, cu mîinile tari. Tu n-ai o bărbie de laș. Nu ai gura unui laș, nu ai vocea unui laș, părul tău nu este ca al unui laș, iar eu te iubesc pentru gura ta, pen¬tru vocea ta, pentru părul tău. GARCIN: E adevărat? E chiar adevărat? ESTELLE: Vrei să-ți jur?
GARCIN: Atunci îi desfid pe toți, pe cei de acolo și pe cei de aici. Estelle, vom ieși din infern. (Ines izbucnește în rîs. Garcin se întrerupe și se uită la ea.) Ce este? INES (rîzînd): Dar nu crede un singur cuvînt din ce-ți spune; cum poți să fii așa de naiv? „Estelle, sînt un laș?\" Dacă ai ști ce puțin îi pasă!
ESTELLE: Ines! (Către Garcin.) N-o asculta. Dacă vrei să obții încrederea mea trebuie să începi prin a-mi acorda propria ta încredere.
INES: Sigur, sigur! Acordă-i încredere. Are nevoie de un braț, poți să mă crezi, de un braț de bărbat care să-i înconjoare mijlocul, de miros de bărbat, de dorință de bărbat în ochii unui bărbat. Cît despre rest... Ha! ar fi în stare să-ți spună că ești Dumnezeu-Tatâl dacă ar ști câ-ți face plăcere.
GARCIN: Estelle! E adevărat? Răspunde: e adevărat?
ESTELLE: Ce vrei să-ți spun? Eu nu înțeleg nimic din toate istoriile astea încurcate. (Bate din picior.) Și ce agasantă e toată povestea! Chiar dacă ai fi un laș, tot te-aș iubi, poftim! Asta nu-ți ajunge?
Pauză.
GARCIN (către amândouă): Mă scîrbiți. (Se duce spre ușă.)
ESTELLE: Ce faci?
GARCIN: Plec.
D*ES (iute): N-ai să ajungi departe: ușa e-încuiată.
GARCIN: Vor trebui totuși s-o deschidă. (Apasă pe butonul
soneriei. Soneria nu funcționează.) ESTELLE: Garcin!
(către Estelle): Nu te neliniști; soneria e defectă.
130 4 Jean-Paul Sartre
GARCIN: Vă spun c-au să deschidă. (Bate cu pumnii în Nu mai pot sa vă suport, nu mai pot. (Estelle aleargă spre e/; el o respinge.) Pleacă! Mă scîrbești chiar mai mult decît ea. Nu vreau să mă înnămolesc în ochii tăi. Ești umedă! Ești moale! Ești o caracatiță, ești o mlaștina. (Bate în ușă.) N-aveți de gînd să deschideți odată?
ESTELLE: Garcin, te implor, nu pleca, n-am să-ți mai vorbesc, am să te las în pace cu totul, dar nu pleca. Ines și-a arătat ghearele, nu mai vreau să râmîn singură cu ea.
GARCIN: Descurcă-te cum poti. Nu te-am rugat să vii aici.
ESTELLE: Lașule! Lașule! Oh! E adevărat că ești un laș.
INES (apropiindu-se de Estelle): Ce e, ciocîrlia mea, nu ești mulțumită? M-ai scuipat în obraz ca să-i fii pe plac și ne-arn certat din cauza lui. Dar el pleacă, după ce-a stricat tot, și ne lasă numai între noi, femeile.
ESTELLE: N-ai nimic de cîștigat; dacă ușa asta se deschide, fug și eu.
INES: Unde?
ESTELLE: Oriunde. Cît se poate de departe de tine.
Garcin n-a încetat să bată în ușă.
GARCIN: Deschideți! deschideți odată! Primesc tot: trasul pe roată, cleștii de smuls carnea, plumbul topit, fierul roșu, co¬lierul de fier, tot ce arde, tot ce sfîșie, vreau să pătimesc cu adevărat. Mai bine o sută de chinuri, mai bine biciul, vitri¬olul, decît tortura asta a minții, stafia asta a torturii care abia te atinge, care te mîngîie și care nu te doare niciodată destul. (Apucă clanța ușii și o zgîlțîie.) N-aveți de gînd să deschideți odată? (Ușa se deschide brusc și Garcin e cîtpe-aci să cadă..) Ha! (Tăcere îndelungă.)
INES: Ce aștepți, Garcin? Pleacă.
GARCIN (încet): Mă întreb de ce s-a deschis ușa asta?
INES: Ce aștepți? Hai, du-te repede!
GARCIN: Nu plec.
INES: Și tu, Estelle? (Estelle nu se mișca; Ines izbucnește în fîs.) Păi atunci? Care dintre voi? Care dintre toți trei? Drumul6
CU UȘILE ÎNCHISE * 131
deschis, cine ne oprește? Ha! Să mori de rîs, nu alta! Sîntem de nedespărțit.
Estelle se repede asupra ei pe la spate.
gSTELLE: De nedespărțit? Garcin, ajută-mă, ajutâ-mâ repede.
O s-o tîrîm afară și-o să închidem ușa. O să vadă ea. INES (zbătindu-se): Estelle! Estelle! Te implor, lasă-mâ aici. Nu
pe culoar. Nu mâ aruncați pe culoar! GARCIN: Dă-i drumul. ESTELLE: Ești nebun, te urăște. GARCIN: Din cauza ei am rămas.
Estelle îi dă drumul lui Ines si se uită stupefiată la Garcin.
INES: Din cauza mea? (Pauză.) Bun. Păi atunci, închideți ușa. S-a făcut de zece ori mai cald de cînd e deschisă. (Garcin se duce la ușă și o închide.) Din cauza mea?
GARCIN: Da. Tu știi ce-i aia un laș.
INES: Da, știu.
GARCIN: Tu știi ce-i râul, rușinea, frica. Au fost zile în care te-ai văzut pînă-n fundul inimii — așa că ți s-au tăiat mîinile și picioarele. Iar a doua zi nu mai știai ce să crezi, nu mai izbuteai sa descifrezi revelația din ajun. Da, tu cunoști prețul răului. Și dacă spui tu că sînt un laș, o spui în cunoștință de cauză, nu-i așa?
INES: Da.
GARCIN: Pe tine trebuie să te conving: tu ești de-un soi cu mine. Ti-ai închipuit c-o să plec? Nu puteam să te las aici, triumfătoare, cu toate gîndurile astea în capul tău; toate ^gîndurile astea care mâ privesc pe mine.
INES: Vrei într-adevăr să mâ convingi?
GARCIN: Nu mai pot face altceva. Știi că pe ei nu-i mai aud. Fără îndoială pentru că au isprăvit cu mine. Au isprăvit: chestiunea e clasată, nu mai sînt nimic pe pămînt, nici măcar un laș. Ines, iată-ne singuri: nu mai există nimeni, afară de voi două, care să se gîndească la mine. Ea nu contează, dar tu, care mâ urăști, tu mă mîntui dacă mă crezi.
132 f Jean-Paul Sartre
INES: Nu va fi ușor. Uită-te la mine: am câpâțîna cam tare.
GARCIN: O să stărui atîta timp cît va fi nevoie.
INES: Ai tot timpul. Tot timpul.
GARCIN (Mnd-o de umeri): Ascultă, fiecare are un scop al lui$ nu-i așa? Eu, unul, îmi băteam joc de bani, de dragoste, voiam să fiu bărbat. Un om tare. Am mizat totul pe aceeași carte. E cu putință să fii un laș cînd ți-ai ales căile cele mai periculoase? Se poate judeca o viață după o singură faptă?
INES: De ce nu? Ai visat timp de treizeci de ani că ești un om cu inima vitează; și ți-ai permis mii de mici slăbiciuni pen¬tru că eroilor totul le este permis. Ce comod era! Și apoi, în ceasul primejdiei, te-au încolțit și... ai luat trenul spre Mexico.
GARCIN: N-am visat acest eroism, l-am ales. Omul este ceea ce vrea să fie.
INES: Dovedește-o. Dovedește că n-a fost un vis. Numai faptele sînt hotărîtoare în privința celor pe care le-ai vrut.
GARCIN: Am murit prea devreme. Nu mi-au lăsat timp sâ-mi sâvîrșesc faptele.
INES: întotdeauna murim prea devreme - sau prea tîrziu. Și totuși, viața e acolo, isprăvită. S-a tras o linie sub cifre, tre¬buie făcută adunarea. Nu ești nimic altceva decît viața ta.
GARCIN: Viperă ce ești! Ai răspuns la toate.
INES: Haide! Haide! Nu-ți pierde curajul. Trebuie sâ-ți vină ușor să mă convingi. Caută argumente, fă un efort. (Gardn dă din umeri.) Ei vezi! Ei vezi! Þi-am spus eu că ești vulnerabil! Ah! Cum o să mai plătești acum. Ești un laș, Garcin. Un laș pentru că așa vreau eu. Așa vreau, auzi, așa vreau! Și totuși, vezi cît sînt de slabă, o suflare; nu sînt decît privirea care te vede, acest gînd incolor care te gîndește. (El se apropie de ea cu mîinile desfăcute.) Ha! Uite că se desfac mîinile astea mari de bărbat. Dar ce sperai? Nu poți să prinzi gîndurile cu mîinile. Haide, n-ai de ales: trebuie să mă convingi. Te țin strîns cu ușa.
ESTELLE: Garcin!
GARCIN: Ce e?
ESTELLE: Râzbună-te.
GARCIN: Cum?
CU UȘILE ÎNCHISE * 133
gSTELLE: Sârută-mă, ai să vezi ce-o să mai cînte. GARCIN: Să știi câ-i adevărat, Ines. Mă ai la mînâ, dar și eu te am la mînâ pe tine.
Se apleacă peste Estelle. Ines scoate un țipat.
INES: Lașule! Lașule! Du-te să te consoleze femeile.
ESTELLE: Cîntă, Ines, cîntă!
INES: Ce pereche frumoasă! Dacă ai vedea laba lui mare întinsă toată pe fundul tău, mototolind stofa și carnea. Are mîinile umede, transpirate, o să-ți lase o pată vînătă pe rochie.
ESTELLE: Cîntă! Cîntă! Strînge-mă mai tare în- brațe, Garcin; o să crape.
INES: Da, da! Strînge-o tare, strînge-o! Amestecați-vâ căldurile. E bun amorul. Nu-i așa, Garcin? E căldicel și adînc ca som¬nul, dar eu am să te împiedic să dormi. (Gest din partea lui Garcin.)
ESTELLE: N-o asculta. la-mi gura; sînt toată a ta.
INES: Ei bine, ce-așteptați? Fă ce ți se spune. Garcin cel laș o ține în brațe pe Estelle, ucigașa copilului ei. Se pot face pa¬riuri. Garcin cel laș o va săruta? Vă văd, vă văd; eu, de una singură, sînt o mulțime, sînt mulțimea. Mulțimea, Garcin, o auzi? (Murmurind.) Lașule, lașule, lașule, lașule, în zadar fugi de mine, n-am să te slăbesc. Ce vrei să cauți pe buzele ei? Uitarea? Dar eu nu te voi uita. Pe mine trebuie să mă convingi. Pe mine. Vino, vino! Te aștept. Vezi, Estelle, își slăbește strînsoarea, e ascultător ca un cîine... N-o sâ-l ai.
GARCIN: Dar n-o să mai fie niciodată noapte?
INES: Niciodată.
GARCIN: O să mă vezi mereu?
!NES: Mereu.
Garcin o lasă pe Estelle și face cîțiva pași prin odaie. Se apropie de statuia de bronz.
: Bronzul... (îl mîngîie.) Iată, a venit momentul. Bronzul e aici, îl contemplu și înțeleg că sînt în infern. Vă spun că totul a fost prevăzut. Au prevăzut c-o să stau în fața
134 * Jean-Paul Sartre
m
acestui cămin, apăsîndu-mi mîna pe acest bronz și toate privirile astea pe mine. Toate privirile astea care rod... (Seîntoarce brusc.) Cum! sînteți numai două? Va cre¬deam mult mai numeroase. (Rîde.) Va să zică ăsta e infer¬nul. N-aș fi crezut niciodată... Vă aduceți aminte: pucioasa, rugul, smoala... Ah, ce mai glumă. Nu-i nevoie de flăcări și de smoală, infernul sînt Ceilalți.
ESTELLE: Iubitule!
GARCIN (respingînd-o): Lasă-mă. Ea stă între noi. Nu pot sâtj iubesc în timp ce mă vede.
ESTELLE: Ei bine, n-o să ne mai vadă. (Ia coupe-papier-u/ de pe masă, se năpustește asupra lui Ines și o înjunghie de cîteva ori.)
INES (zbătindu-se și rizînd): Ce tot faci, ce tot faci, ești nebuna? Doar știi că sînt moartă.
ESTELLE: Moartă? (Lasă sâ-i cadă cuțitul. Pauză. Ines ia cuțitul si și-l înfige în piept cu furie.)
INES: Moartă! Moartă! Moartă! Nici cuțitul, nici otrava, nici ștreangul. S-a și făcut, înțelegi? Și sîntem împreună pe vecie. (Rîde.)
ESTELLE (izbucnește în rîs): Pe vecie, Doamne, ce caraghios! Pe vecie!
GARCIN (rîde, uitindu-se la amîndouă): Pe vecie!
Cad, fiecare pe canapeaua M. O lungă tăcere, încetează să rida și se uită unii la alții. Garcin se ridică.
GARCIN: Ei, hai să continuăm.
Cortina