Rașela
de Ion Pribeagu(2010)
2 min lectură
Mediu
Ion Pribeagu
Rașela
I-a murit lui Șmil soția
Draga lui cu ochii mari,
Tristă-i toată ceainăria
Tristă-i strada Mămulari.
Era blândă și frumoasă
Albă ca un trandafir….
Jale-a fost la Șmil, acasă
Jale-a fost la cimitir.
Toți plângeau:”-Așa o damă
Șmil o să-și găsească greu,
( Un portret de pus în ramă!)
Și-a luat-o Dumnezeu.
Zece ani de căsnicie
Nu-s o lună, nu-s un an!
Ca femeie și soție
…Ea era în primul plan.
Cui amarul să și-l spună?
Cui durerea care-l roade?
Când era atât de bună
Și atât de cumsecade?
Se întâmpla, câteodată
Să se certe-ntr-adevăr!
Și Rașela-nfuriată
Chiar să-l scuture de păr!
Ba în clipe de văpaie
Ea avea atât lipici
Încât Șmil primea bătaie
De la mâinile ei, mici.
Dar era atât de mică
Și atât o respecta
Că de dragu-i Șmil, adică
Bun la suflet, o ierta!
De la cimitir spre casă
Rudele s-au risipit
Și pe strada neguroasă
Numai Șmil venea mâhnit.
Nu știa unde se duce
Minte-ai rătăcea hai-hui,
Nu-ntâlnea nici o răscruce
Pentru chinurile lui.
Cine mâine dimineața
Va veni să-i ceară lei?
Tristă o să-i fie viața
Fără zâmbetele ei!
Și trecând lâng-o clădire
Ce se înălță, proțap,
Deodată din neștire-i
Cade-o cărămidă-n cap!
Șmil, rămîne mut în stradă
De emoție răpus,
Nici nu știe ce să creadă
Și ridică ochii-n sus.
Vede zarea, vede schela
Și mirat de-acest mister
Șmil întreabă:-„Ce, Rașela?
Ai ajuns deja în cer?”