Din sufletul munților coboară acest început Ori suie din șesuri Ca apele-ntoarse către izvoare? Oameni au fost, ori numai râuri, Și Gelu Și

Aici râdea din umbră perfidia Când capul lui Mihai, căzând bolid, Cu plug imens, de foc, ara câmpia Și-o semăna cu gând neodihnit, Același, ce

Dă-i voie, noapte, gândului să crească Asemeni plantelor la ecuator Cu-o poftă disperată lucid, nepământească, Mereu în risipire și numai lui

Stau piatră de hotar cu scrisul șters Între surâsul tău și univers. Cine mi-a spus că ești și tu statuie? Aud prin vine sângele cum suie În

De-atâta lumină Toți am ajuns transparenți. Ziua e-o simplă radiografie Cu umbre fierbinți. Numai coloanele negre ale chiparoșilor Veșnic

Zeul Mercur face negoț în provincie Cu țăranii de pe la noi. Studiul capetelor de expresie Ca sub penița unui Da Vinci e, Soarele sărută arama

Pasărea gândului: Lemnul bătrân Cariat de timp și de vânt, Straja somnului tău nesfârșit. N-o înțeleg: Ce tot cântă-descântă? Urechile mele-au

Dispar litere, cuvinte dispar, Fraze, uimiri, înțelesuri Refăcute de tine, suav anticar, Cu ele din nou să mă-mpresuri. Praf mult port pe

Minunea s-a petrecut Într-o amiază de vară Când soarele Ne încărca de simțuri Ca fructele de sâmburi și culori. Lumina aceea și-acum

Căpâlna e un ulcior smălțuit, Tezaurul de foc al olarilor: Din fiecare cană s-a ivit Trunchiul fetelor, Gâtul viorii și-al lăutarilor. Aureola

Sărută-mă. Fă-mă frumos. Sunt bătrân și urât. De unde să-mi iau înapoi timpul ucis? De la tine! Ești numai neliniști de muguri, încât Văd alba