Camera poetului
de Ioanichie Olteanu(2010)
2 min lectură
Mediu
Aceasta e camera poetului,
camera fără ferestre, suspendată în aer ca o
nacelă.
În fiecare seară, încărcat de praful trotuarelor
și de pulberea fină a reclamelor luminoase,
intru în cameră ca într’o cămașă de forță.
Păstrez încă îmbibat în haine vuetul orașului
ca un parfum amețitor, iar prin membre
îmi plutește fierberea lentă a gării.
Colegul meu mă întâmpină ca deobiceiu gol până
la brâu ca
Mahatma Gandhi
cu aceleași hohote anormale
și cu aceleași povești fără început și sfârșit.
Se așează apoi din nou la masa sculptată cu
briceagul,
plină de enciclopedii și de ziare
și continuă să-și pună la punct lucrările de
psihoterapeutică,
sub lumina stridentă a lămpii electrice
care arde și ziua și noaptea fără întrerupere.
Aici nu lucrez niciodată nimic.
fumez doar lungit pe patul de fer
și citesc romane de 15 lei
sau stau ceasuri întregi cu ochii ațintiți în tavan
într’o semisomnolență liniștitoare.
Afară tramvaiele se aud ca prin vis,
sigur scăldate într’o baie albastră și muzicală
de luna care nu îndrăznește să spargă pereții
și să intre’n odaie să-mi mângâie paloarea
pe care o examinez în oglindă absent.
Aceasta e camera poetului,
camera fără ferestre, suspendată în aer ca o
nacelă,
în fumul căreia nicio față nu și-a lăsat tiparul
șoldurilor
pure ca o medalie de platină.
Aici am visat cele mai imposibile visuri
și am scris versurile cele mai proaste
sub lumina stridentă a lămpii electrice
care arde și ziua și noaptea fără întrerupere.