Tristețea e liberă
de Imants Ziedonis(2008)
1 min lectură
Mediu
Tristețea e liberă
Tristețea e liberă.
Mânia încătușează. Intoleranța-i amară. Bine e când poți contempla lumea din tristețe. Tristețea e liberă, din umerii ei cresc aripi dezinvolte de pasăre. Iată de ce, când sunt trist, îi privesc pe oameni de sus. Compasiunea atrage îndărăt, spre pământ. Trufia așteaptă ca cineva să-și întoarcă privirea spre ea. Are oare tristețea dreptul de a privi totul de sus?
Tristețea e ceasul de amurg al sufletului. Când soarele a scăpătat și încă nu-s stele. (Nu aprinde lumina-n odaie!)
Amurgul albastru în rama fereștii. Și neaua pe acoperișuri, mereu mai albastră. Și tristețea, cum corbii pe copacii ninși, albaștri. (Nu aprinde lumina-n odaie!)
Tramvaiul, tixit și scrâșnind. Ochiul lui stins, de ciclop, în amurg. Oameni cu brazi de crăciun-fedeleș. O, lut tixit, cât ești de încătușat, de neliber! Oameni, în ce noduri vă încolăcirăți! Încâlciți unu-n firele celuilalt. Indeșirabil. Haotic.
În tristețe, eu sunt mai ferice ca voi. Eu pot s-o apuc încotro văd cu ochii. (Nu aprinde lumina-n odaie!)
Ați avut vreodată timp de tristețe? V-ați putut permite vreodată să n-aprindeți lumina-n odaie?