Iubire singulară
de Ibn΄ Arabi(2006)
1 min lectură
Mediu
Iubire singulară
Cum apare luna plină din noapte, așa apre
Fața ei dintre cosițe
Din durere vine perceperea ei: ochii
Plângând pe obraz; ca narcisa neagră
Vărsând lacrimi pe un trandafir.
Obișnuitele mândreți tac mâlc:
Frumusețea ei e covârșitoare.
Fie și doar să te gândești la ea îi strică
Subtilitatea (gândul i-un lucru prea grosolan s-o perceapă):
Dacă-i așa, cum poate fi văzută corect
De un așa stângaci organ ca ochiul?
Minunea ei de-o clipă scapă gândirii.
Ea e dincolo de spectrul vederii.
Când a-ncercat s-o explice descrierea,
A fost biruită.
De câte orise-ncearcă așa ceva,
Descrierea e pusă pe fugă.
Pentru că încearcă să circumscrie.
Dacă cine o caută își coboară aspirațiile
(la a simți în termenii iubirii obișnuite)
Sunt întotdeauna alții care n-ar face așa ceva.
Obiectul Căutării
Obiectul Căutării se află ascuns
Între un tainic ungher și-o acțiune vădită,
În așa fel încât \"cum\" și \"cât\"
Dezvăluie proporții, în vitutea cărora
Vehiculele noastre corporale rătăcesc pe urmele
Simplității lor de la începuturi. E o rătăcire
Însuflețită de un mister de nepătruns.
Revelația ființei este purtătoare
De sentințe pe care ea însăși le legiferează,
Iar justa sentință
Se află între o interdicție și o prescripție.