Zece mii de cârje
de Horia Gane(2010)
1 min lectură
Mediu
Am văzut zece mii de cârje în curtea
unei fabrici de recondiționare. Zece
mii de cârje într-o zi însorită, cu
lemnul la subsuori lustruit ca razele,
aruncate grămadă.
Întâi mi-a venit să râd imaginându-mi
cinci mii de oameni țopăind ca niște canguri
în așteptarea cârjelor reparate.
Cangurii mi s-au părut, apoi, lăcuste.
Lăcustele chiar poartă căști și luptă
la baionete. Lăcuste dintr-acelea pe care
le prindeam in copilărie sărind prin
tranșeele rămase după război și le-nfigeam
în cârlige — momeală pentru peștii postbelici.
Dar zece mii de cârje sunt o pădure uscată,
prin care un invalid, trecând din două-n două,
poate face o minunată plimbare de cinci mii
de pași. Zece mii de cârje sunt și cinci mii
de picioare rămase în cizme și care, singure,
nu știu încotro s-o apuce.
Noapte-am visat cârjele întorcându-se reparate
mărșăluiau viguros purtând căști și la șold
baionete. Și-o pereche de cârje ca de copil,
s-a luat după mine: „Vino cu noi, sau…!”
Și eu de spaimă țopăiam ca un cangur,
și de teamă mi se făcuse inima cât o lăcustă,
și nu eram decât un biet peștișor postbelic.
N-am avut încotro: mi-am desprins un picior
l-am trimis la război.