Poeme
de Haidar Mahmoud Haidar(2008)
1 min lectură
Mediu
Între mine și soare n-a fost decât un cuvânt
pe care nu l-am rostit
Amintirile mi-au căzut în noroi
...atrăgătoare imagine.
Mi-am aplecat tâmplele,
Nu tatăl meu m-a învățat
secretul muțeniei semnelor
de aceea urăsc semnul din gene.
Soarele,soarele m-a făcut să sper
în renaștere
și în miriadele de daruri
din întâlnirile noastre frumoase.
Am lăsat noaptea să cadă,
am stins stelele și luna cea verde,
atunci,în miezul copilăriei.
Înainte nu știam ce-nseamnă refuzul
și am dat umbra mea viilor,
am dat cântecele și lucrurile mele puține
năzuind o toamnă bogată
și-o clipă de căldură.
Și o cosiță
Întunecat e pieptul tău, soare
și razele tale îngheață.
Sunt puștiul cel gol fugit peste rime
izvodit între sânii tăi goi
ce-s pâine și șa
și izvoare!
Înspăimântător ți-este chipul--
ca străinătatea,ca foamea
și ca zilele Golfului.
Ca țițeiul de ucigaș și ca sarea din maruntaiele Golfului
ce-mi pierd lumina revărsată din culoarea ochilor
văzând întunericul ce-mi strivește chipul cu piciorul
Idealul a fost ucis sau nu
de libertatea poetului
ce-nseamnă a dușmanilor moarte-
Între ochii mei și ai tăi avem drumuri lungi
și semnele-s mute
dar am să cobor în cântecul meu
și-n lucrurile mele cele puține.
Am să plec...