Gâște sălbatice
de Georg Scherg(2010)
1 min lectură
Mediu
Stolul viselor mele duce-n zbor călătoarele paseri,
rațe în purpura zorilor, seară de seară lebede,
gâște ziua și noaptea - cârduri de gâște sălbatice.
Arsă de sete, inima-n țipătul lor se stingea, ca apoi
iar să prindă viață cu fiece bătaie de-aripe
și-nsetat veșnicia da glas în dimineața de flăcări.
Aprindeau în iureșul lor norii și stelele, sângerând
ele însele-n marea văpaie-a unor astfel de răni
și sus, peste toate, singuratic, mereu țipătul paserii.
Purpura zării-nghițea cerul și-oglinzile apelor
malul cu cețuri de aur văile-adânci, bărăganele,
sufletul mut rătăcea destrămat pe colinele-n floare.
Când iată că brusc am răzbit prin durere
și-n miez am pătruns, prin inimă-n soare:
supuse ne sunt acum înverzitele-ntinderi,
limpezi toate peisajele-n semnele lor și-n culoare,
lungile drumuri, toate străbătând universul.