Omule, fi nobil!
de Fiodor Mihailovici Dostoievski(2003)
1 min lectură
Mediu
Sfios gol, sălbatec, se ascunde
Un troglodit în peșterile munților.
Nomad, el rătăcea prin lanuri
Și le devasta.
Vâna cu lancea și săgețile sale
Îngrozitor, el străbătea pădurile...
Vai de aceia, pe care valurile’i aruncau
Pe aceste coclauri prăpăstioase.
Din Înălțimi Olimpiene
Scoboară o mamă,- Ceres, care căuta
pe Proserpina ce i-a fost răpită:
Lumea zace înaintea ei în toat’ a sa grozăvie
Nici ascunzătoare, nici ospeție.
Zeița nu știe nici unde să se ducă.
Aci cultul zeilor
E necunoscut: nici un templu.
Roadele țarinelor, struguri gustoși
Nu’mpodobesc nici un ospăț;
Mai fumegă numai rămășițele hoiturilor
Pe oltarele însăngerate
Și pretutindeni unde ochiul trist.
Al Ceresei privește
În umilirea sa adâncă,
Omul se oferă pretutindeni privirilor zeiței.
Pentru ca din umilirea’i, prin puterea sufletului său,
Omul să poată a se ridica.
Trebuie că străvechea mamă, Pământul,
Să facă un veșnic tratat de alianță.