Călătoria mè la munte (fragment)
de Enache Gane(2010)
2 min lectură
Mediu
Luna ce este planetă mult mai gios decât de alte,
Târziu după ce răsare să ivește pe drept munte
Cu așa apropiere a lor vârfuri atingând,
Încât la sănin curat ea să vede strălucând,
Ca când ar fi o lumină pe vârf de munte născută,
De unde ca în oglindă în Bistriță să arată.
Toți copacii sunt sălbatici și numai cât înverzesc,
Afară de puțân număr de mălini ce înfloresc.
Muzica acestor locuri, fără talanturi firești,
Iaste sîngură cântarea fluierilor păstorești,
A cărora jelnic glas și firii mărturisăște
De soarta pustietății încât ea de tristă este.
Zefirii trecând prin frunze lunică cu întristare
Iho, acè dintre stânci, iaste lor răspunzătoare.
Când noorii să adună, orizontul de închide
Piste văi ca și o noapte, negura atunce cade,
Și tunetul pintre munți, înfocat răspunde tare,
Acel om întocma tartar la un nedeprins să pare,
Și când acel întunerec pe încet să răsipește,
A ceriului albăstrime câte puțin să ivește,
Atuncea inima lui are ace mare bucurie
Ci sâmțește un închis și supus la tirănie,
Când îl mângâie lumina de la vreo ferestruică
Întru acel întuneric a temniții, cât de mică.
Curcubăul ca un cert pe munții înfășurând,
Cătră a lor firesc verde pe sâne alăturând
Se dă o vie podoabă, cu mai multă osăbire
Decât unui neted cîmp, de ar avea și pădure.