Fântânile tăcerii
de Emil Vora(2011)
1 min lectură
Mediu
Pe-aici, nu trece niciodată nimeni
Încât e cerul anilor mereu închis
De parcă n\'a fost tinerețe și nici vis
În pomul cu frunzișul înspre oameni ...
Pe-aici, îmi las singurătatea numai eu
Când toamna scutură rugină pe tufani
Și drumurile-mi sue pulberea de ani
În nouri grei, de rod, spre Dumnezeu.
Pe-aici, e drumul cel mai scurt spre moarte
Și-un singur pom cu frunza tot mai rară;
Pe-aici, fântânile tăcerii\'n fiecare seară,
Aprind lumini și urcă mai departe ...
Dar am în toate câte sunt o stea
Și-o casă mică unde pot muri ...
Grădinile din piept vor însori
Și vor cânta mereu, în urma mea.