Omul care-și întindea mâinile...
de Emil Isac(2010)
1 min lectură
Mediu
- Când zăcea în fășii în poala mamei, își întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Și zarea nu i-a răspuns niciodată.
- Când a făcut întâii pașii, văzu pâine în mâinile unui copil. Și ș\'a întins mâinile după pâne... Dar nu i-au dat-o.
- Când a\'nceput să simtă chemarea florilor și adâncul rost al cântecului binefăcător, ș\'a întins mâinile după o floare. ...Dar spinii florii l-au respins și a simțit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini.
- Când îi crescu credința și dorul de luptă, își întinse mâinile după argintul răsplătirilor și după aurul biruinței. Și l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit.
- Omul care-și întindea mâinile și niciodată n[-]a cules decât lacrămi și blesteme, și niciodată n-a putut râde fericit.
- Și trist și obosit, bătrân și chinuit, ș-a întins mâinile plângând după soare... și soarele s\'a desprins de pe ceriu, a căzut în brațele-i micșorat de cădere ca un măr, și omul care își întindea mâinile totdeauna înzadar... simți că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ținând strâns la sânu-i, soarele - măr.