Rostește-mă
de Elena Armenescu(2006)
1 min lectură
Mediu
Înveșmântată ca o vestala
Învăluită în speranță
Sunt tot acolo, unde m-ai lasat
Aștept ca o statuie
Să-ți văd pasul încolțit lângă trepte
Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi
Te aduc nălucă sub aceeași copaci
Aerul se tulbură, clipa lovită
Aduce zvon de îmbrațișare. Aș zbura...
-strigă-mă! Þi-am spus; și a răsărit
curcubeul lângă suflarea amiezii
Tăcerea devenise o dungă subțire
printre armonii jefuite de cântec
Când ești departe
Rostește-mă încet, tandru
cu numele meu întreg de zidire
Cheamă-mă să te aud!
și ai să vezi cum o petală
Îți va mângâia umărul.
Deasupra
Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge
Când amurgul ți-aleargă rătăcirile
Ducându-te lângă privighetori
Departe, în jurul pământului, între neliniști
Rostește-mă cu inima uneori!