Dragos Vranceanu›Poezii

S-a garbovit, strambandu-si ramurile groase, proptite-n coasta. A ajuns ca o tufa, ca o plasta. Abia mai poate inainta de-a buselea ca

Cântă în foi o pasăre ce rătăcește și nu se știe unde e (pe picior urcându-se când mergi?). Rochie albastră, vântul de lacrimi îl

Mai bine-așa se arată Visarea ce-mi doresc. Ea inima mea goală în albie o scaldă, Ca pe un trup de fată Cu fața întristată... Mă vezi

Un umblet mi-a fost viața, buimac în prada gândului copleșit de întâmplări. A scăpărat pe la răspântii soarele spărgând norii topiți apoi în

Luceafărul a răsărit Deasupra câmpului, stingher. Tu sângeri, blânde cavaler, Sufletul meu venit din cer. De sus luceafărul

Buza de sus i-a crescut sub formă de spadă tăind valurile și străpungând ca o frigare bucăți din carnea mării. Uneori nu apucă decât o

Au crescut secolele încet sau mai iute – uneori în letargie, alteori izbucnind în clipe mari cât sorii din stihie. Au dat și