Dimitrie Stelaru

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea, Noi n-am avut alt soare decît Umilința; Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd Trupul

Cetățile albe, cetățile îndepărtate, numai bănuite, De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată... În spațiul lor e inima mea, În țara lor

Erau flori roșii, galbene și ape Lângă mâinile, lângă sufletul ei; Toate păcatele erau aproape - Toate negurile tulburau munții febrei. Aduceți

Era un circ în Turnu-Măgurele Un circ era - o pânză cenușie; Scânceau maimuțele între zăbrele Și caii năzdrăvani mușcau pământul. Pe

La marginea munților, unde Ochii vânturilor cad în mister, Înaltul, continentul cerului, Larg fâlfâitor pătrunde. Tu ești din toate lumile

Un drum se deschide și altele În el, pustii, se-ntâlnesc; Lancea soarelui arde coroana - Pe scoarță mușchii lâncezesc. Amurgurile aduc

M-am văzut târându-mă, încâlcindu-mă, coborând Imens, ca rădăcinile unui arbore din cer. Aveam sunetul cărților arse. Pe treptele putrede îmi

Înconjurați de prăbușirea șovăitoarelor închegări Sufletele alergau pe lespezi - arătări - Nici regele, nici stelele nu mai știau Dacă în

Acum înfloresc Acum înfloresc Acum e negură Acum e negură Acum lumină Și scrum acum

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara! Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului, de la baruri și uscăciuni, de-acolo de unde nu se

Și unde merg? Știți, poemele - au mucegăit, vânturile nu mai au aripi, florile răsar pentru nimeni. Domnule, mă sufoci, mă sufoci cu dinții

Am plecat dintr-un ținut secetos, de sub dragoste - acolo arta izvora din platitudine și cine mânca două litere trebuia să moară. Pălăria

Bună dimineața Verlaine Ciudatul meu zeu și prieten – Bună dimineața. Vor mai trece Până ni s-or usca versurile, milenii

Călători în hrube, Străvechi monahi Dosiți printre psalmi Evreo-valahi Năvălesc și sorb Din argila coaptă Laptele Domnului, Apa

O femeie bea marea bătrână din oglinzi, dar nu-și vede ochii fără păsări nici umbra - altădată fosfor. Cum o să-mi așez viața în cadavru la

În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge Și am sorbit nepăsarea ca pe o otravă –

Merg peste arborii-oameni: sunt om? - e plină pădurea de pași și cine e vântul? O roată macină moara înapoi, înainte - unde? Prietenii au doi

Am întrebat pe Romola: unde e Dumnezeul tău? Mi-a zis: „Privește alba insulă – Insula sunetelor, tărâmul geniilor! Acolo pe tron de stele

La para unui foc, cei trei, Cu golurile ochilor înnegurate, Încovoiați, sub salcia imensă, șopoteau : – Minciuni, ne-au dat afară din

Uite luna cu puișorii de aur: nu e căprioara zenitului? Nu e sora mai mică, îmbufnata, care-a fugit în raiul cerului după glorie și n-a citit

La revedere, domnule osteneală, te sinucizi neapărat după miezul nopții? Câțiva lupi ies din antecamera echilibrului, câteva baruri au guri