XXII
de Daniela Caurea(2005)
1 min lectură
Mediu
Nefertiti e spaima și brățara mea stângă,
intrată în carne și-n sânge, mânându-și
herghelia-n iriși. Nu-mi mai este somn
de somn cu blană-ntortocheată, nu mai
mi-e frig de frig cu lacuri pe care
îngheață ibiși. Clipa mea verde se scurge
adulmecând moscul ars pe talgere străine,
nu-mi mai este foame și dor,
sunt o singură spaimă terestră cu tine. Își sună
pe dealuri Nefertiti cerceii și lanțul de dragoste
încolăcit peste gât, cu mare risipă, femeile
nu pot fugi de ea, ca de colții foșnitori
în care te leagănă visul urât. Ridică-mă
spre gura ta și apără-mă cu prețul neputinței
de a-mi lepăda spaima mea cu efigie,
și greșeala pe care nu mi-o mai iert
de-a te fi aflat atât de târziu, Adalbert.