Don Quijote, călare pe-o singură frunză, cutreieră anotimpul, jurând că nu se mai împarte cu nici o femeie, se biciuie seara cu iasomie și cu

O, monkey, fragedă zambilă, măduva spinării ca o dantelă spre soare se ridică, punând pe creștetul zilei coroana dinților tăi albi. Trec zilele,

Zeii urcă pe jos și parfumul de piersici îi robește acestui pământ... Cupolele păpădiei se sting luminând cu o ultimă rază spectrul toamnei la

Șarpele fantastic e cea mai grea întrebare cu care ne bântuie piatra; răspunsul fiind unul singur având dreptul la el o singură dată, înconjură

Nefertiti e spaima și brățara mea stângă, intrată în carne și-n sânge, mânându-și herghelia-n iriși. Nu-mi mai este somn de somn cu