A fost cândva un staul
de Costache Ioanid(2008)
1 min lectură
Mediu
A fost cândva un staul...
Nu cel din Betleem.
O peșteră ciudată,
o grotă de blestem.
Păstorul fără grijă
plecase pe poteci...
Dormeau pe sub păienjeni
ciorchini de lilieci.
O rază de lumină
nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua
și nopțile, de fier.
Alunecau culbecii
pe jilavii pereți.
În fânul ud și putred
se-nghesuiau bureți.
Dar într-o noapte... îngeri
cântară la zenit.
Și parcă, printre stele,
o stea a răsărit...
Și, nu știu cum, deodată
veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt
și mirosea a flori.
Zburară liliecii
și beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier
cu îngerii de sus...
Dar iată, într-o parte
privirile mi-arunc
și văd sclipind o iesle
și-n ieslea mea... un Prunc...
Veniți, veniți, voi îngeri,
păstori și oameni buni!
Veniți, voi magi ai vremii,
că-i vremea de minuni!
Și-pentru-a câta oară? —
slăviți pe Dumnezeu!
Căci Pruncul e același,
iar staulul... sunt eu.