Preludiu XIV
de Conrad Aiken(2011)
3 min lectură
Mediu
- Ai fost până la margine, spui, și te-ai întors cu bine?
Unii n-au fost atât de norocoși, - unii s-au prăbușit.
Copiii ajung acolo ușor, din stâncă în stâncă,
Din muche-n muche - pe unde șovăie și caprele, -
Și ei chiar se și joacă... Aruncă-n jos cu pietre,
Și urmăresc, cu ochi care nu amețesc, arcul prelung,
Curba prelungă înceată, înspre afară, în abis,
Cât o poți urmări cu ochiul; și apoi ei
Se întorc, indiferenți, spre ce-i aici și acum...
Dar tu, ai fost tu până acolo? -
- Am văzut în sfârșit
Pinul care sfidează hăul, care pe cea din urmă
Stâncă ieșită în afară și-a agățat rădăcinile puternice.
Acolo m-am oprit și eu; am stat sub copacul acela;
Cu mâna pe scoarța-i încleiată de rășină; fața mea
Întoarsă spre afară și în jos către regatul împătrit.
Vântul urlând din toate părțile. Cascada
Se prăbușea, mi se părea, din Cer. Vuietul asurzitor
Al elementelor dezlănțuite - pământul, aerul, și apa -
Țipătul vulturilor, vorbăria pietrelor rostogolite -
Acestea toate sunt limba de spaimă a locului aceluia.
Am înțeles-o, nu chiar pe de-a întregul, dar am înțeles-o. -
- Ai înțeles-o? Spune-mi și mie atunci, care-i înțelesul.
Era un tot, un nimic, sau un ceva?
Haosul, sau iubirea dumnezeiască, sau golul desăvârșit?
Apa, pământul, aerul, și focul soarelui?
Sau dacă nu, o întrebare, poate, numai? -
- Apa și focul era acolo,
Și aerul, și pământul; era și golul cel din urmă;
Și totul, și nimicul, și încă ceva, și iubirea.
Însă cuvintele acestea sărace de tot, scâncetele acestea ale
noastre, -n care
Ne străduim să imităm, cu gâtlejurile și limbile strâmbate,
Deschiderea nimicitoare a elementelor -
O, cât de neajutorate sunt! - Căci eu am văzut -
- Ce ai văzut?
- M-am văzut pe mine însumi și pe Dumnezeu.
Am văzut ruina în care e Dumnezeirea;
Fără de formă și uriașă; spărtura năruită a lumii;
Tristețea fără de hotar; mizeria fără de margini,
Și jeluiri am auzit; însă am auzit și țipete de bucurie.
Ruine am văzut, dar am văzut și flori.
Ură am văzut, dar am văzut și iubire...
Și astfel, m-am văzut pe mine însumi...
- Și asta, atâta doar?
- Și asta, atâta doar te așteaptă și pe tine, când ai să îndrăznești
S-ajungi la țărmul spart unde păzește spaima, și să tremuri
Pe lângă stâncile în prăvălire; și de acolo privind
Să îndrăznești să cercetezi împărăția oarbă. Ajungi la tine însuți -
Și asta înseamnă Dumnezeu. Este sămânța tuturor semințelor;
Germenele unor lumi dezasruoase și nemuritoare.
Este răspunsul pe care nu l-a cerut nici o întrebare.
(traducere de Mircea Ivănescu)