Zdrobită geme inima-n mine; În flăcări, chinuri arz ne-ncetat; Viața-mi toată o am în tine, Dar tu de mine te-ai depărtat. Ești tu o fee? Ești

Ai vrea, precum se vede, sa-ti mai aduci aminte D-acea miniatura a sexului frumos, D-a ei vioiciune, spirituasele-i cuvinte, D-ocheada cea focoasa

“De ce slăbești, copilă? De ce-ai îngălbenit? De ce de joc ți-e silă Ș-atât te-ai ofilit? Te știu de vorbitoare, La danțuri

La anul 1839 Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie; De două veacuri jalea îți crește ne-ncetat! Traian se miră, plânge, privește-a ta

Mâine și iar mâine; și de mâine, mâine; Astăzi e durerea, mâine fericirea: Astfel crede-acela care n-are pâine, Astfel și bogatul: Toată

Deșertul mi-e o lume, cu chipul tău de față, Și lumea mi-e deșertă când vei să nu trăiesc. În tine mi-am speranța, în tine am viață, Și fără

Un Talent va și știință; Concheranul, conștiință; Diputatul, semeție; Ministrul, ipocrizie, Și un prinț mărinimie. Judele, va

Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie. Cineva iubește precum te-am iubit eu; Și blestem pe aceia care, prin viclenie, Mi-au amărât viața

„Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ; Căci mult el se luptase cu iasma încruntată Ce-i zice Sărăcia ! El locuia cu dînsa din frageda-i

Popor, faceți loc! trece-un călător! Un sfeșnic înainte ș-un preot după dânsul; De săraci se duce un trist coșciug de