Bate frig de la origini, Cerul scapără polei, Și-o să-ncep și eu a ninge Peste toți străbunii mei. Din milenii în milenii Auzi-vei, vei

Nu mai am pace, Cuvânt mă-nfioară. Cine mă tace, Cine mă zboară? Cine mă munte, Lacrimă cine mă, Cine mă frunte, Cine mă inimă? Cine mă

Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiați, S-o trecem cu luntrea, s-ajungem la Mare, Ce iarbă înaltă: au fost îngropați Străbunii noștri cu

Unii se miră cum de pot ivi Floarea de-alean cu-amar în amintire, Chipul și ora-n care mă-ngrijesc De-o lacrimă sub iarbă-n cimitire. Cântu-i

Pe chipul meu Nu-s lacrimi: Din ochii mei Co boa ră-o Mioară Cu T .R ..E ...I CIO BÃ NEI...

Există-un fel de a trata Particular la modul sincer: De ce-i mai mare lacrima, Decât adâncul care-o plânge? De ce cuvintele-s idei Și țin