Vitralii

Când crezi că ai atins totul

ceva te strânge pe dinăuntru, ca un tunel în care oamenii se înghesuie

cu mâinile departe de dragostea lor.

Cineva o să ne povestească despre singurătate așa cum este, fierbinte la un capăt ca mâna unui bolnav, în rest rece ca un început de primăvară.

Lumea mea se amestecă cu un cub de zahăr ca un sărut viu îndeajuns să topească întunericul. Un sărut care ar topi Everestul și toți morții lăsați în zăpadă. Dacă i-ai vedea n-ai știi că pe sub straturi și straturi de haine moartea lor se întinde peste infinit ca un bulgăre de lumină.

Și totuși încă n-am învățat cum să ne agățăm de dragoste ca de o respirație adâncă și să pătimim pentru viața care a umplut golul.