Din casa umbrelor fierbinți

Casă străină,

chipul tău trece din odiseea ligamentelor

apune dinspre zarea cu țărână arsă și roua nopții celei mai reci

dintre toate verile sfărâmate în subconștientul timpului

retezând pământul negru dintre crăpăturile adânci ale palmelor mele.

Te culeg în orice floare, căci acum toate capătă un rost fierbinte.

Tu ești viu de la un capăt la altul, cu toate că-n hainele tale nu mai ești, nici în casa ta, nici buzele tale nu mai păstrează astăzi, cana fierbinte.

Genunchii tăi nu mai ating cerul și dacă mă uit în sus, stelele sunt chiar mai albe ca altădată.

Până mai ieri, am adormit într-un suflu vechi,

stingând incendiul dinlăuntrul umbrelor.

Astăzi e mai lumină, căci soarele s-a deschis în inima ta,

până când toamna s-a făcut un anotimp veșnic.