Dincolo de veghea Ofeliei

Mi te strecori în vis,

în gândul cel mai aproape de marginea pământului,

luminos și clar ca o petală de vară cenușie,

în mâna Lui Dumnezeu,

să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naște din conviețuirea sufletului cu seninul,

poate o fi chiar viața prin care ne înmuiem degetele

îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,

iar apoi să rodim

în tăcere.

M-a găsit setea, în purtarea ireproșabilă a sfinților,

risipind întunericul și toate umbrele care m-au ascuns frumuseții.

Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,

te urmez cu toată dragostea unei mame în care viața se întoarce de pe-o parte pe alta să-și găsească cel mai bun loc în lumină.

Tu ești micuță acum

dar totuși ai învățat că zborul este o dimineață în care umbrele se topesc.

Cu imaginea vieții îngropate în pulberea de pe stradă,

cuvintele noastre

limpezesc visul din urmă.