Poem neutru

Ceea ce mă surprinde de fiecare dată când te citesc, e stilul tău uzual și mistic (mai ales în lirismul neologic actual). Uzual în sensul că te transpui într-un mod linear și solemn, ca și când așa ai fost dintotdeauna. Iar prin felul în care reușești să personifici viața printr-o replică a mamei, strigând din bucătărie ”Ce are copilul ăla de plânge?”, se transmite fragmentarea de la bibliotecă la biserică ca-ntr-o poveste cu Hansel și Gretel făcându-și drum cu pâine. Poemul e parcă cei 7 ani de acasă.

Remarc în mod special „M-ai dat spre viață, mamă?!” și ”Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?”, mai ales că ambele versuri sunt în aceeași notă de mirare, care combinate cu sfinți și singurătate, dau o ambianță senină și totodată tulburătoare cerului tău.

Aș începe cu ”mi-am dat seama ... în ziua când” sau aș lăsa așa și aș pune punct după primul vers, pentru a ușura fluența în citire. Și vezi că din grabă ai uitat un i din obișnuit.

PS: Îmi place și titlul, mai ales că mă transpune unde între genul masculin și feminin. Cumva, te învață să te naști om.

Te pup și mai trec! ;)

Mulțumesc pentru trecerea ta consistentă. Am corectat și schimbat, după sugestia primită (așa simt că textul curge mai ușor), next time o să fiu mai atentă (de multe ori mă las absorbită de idei, încât omit erorile de scriere produse chiar și în timpul verificării). Mă bucură enorm vizita ta și modul în care ai perceput acest text.

Te îmbrățișez cu drag.