Poezie
lastarul
1 min lectură·
Mediu
Lângă mine plânge mama, și-alături tata suspină,
Două gânduri pribegite întâlnindu-se la cină
Răscolesc trecute vremuri prin sertarele iubirii,
Scuturând pe-alocuri colbul așternut de legea firii.
Vechi fotografii murdare redau chipuri ce s-au dus
Pe tărâmuri unde viața nu mai are alt apus,
Stau frumos împachetate într-o cârpă-ngălbenită
Peste care grija mamei a rămas neadormită.
Iar eu pruncul fără vină stau mirându-mă de ei
Cum le tremură-ntre riduri umbra florilor de tei
Și din genele-arcuite strop de rouă li se scurge
Peste jucăușa rază ce-n lucirea lui se frânge.
Copleșiți de gânduri negre ca și noaptea din oglindă
Mângâie cu mâini bătrâne, trista flacără s-aprindă,
Nu se deslușește bine, chipul din fotografie
Și-ar dori să știe mama dacă-i frig prin veșnicie.
Mă cuprind încet fiorii și pe tata-ncerc să-l strig
Amintindu-i că tăcerea plânge-n mugurii de frig,
Dar nu pot, între noi timpul și-a făcut un zid din stele
Și l-a-mpodobit cu îngeri dintre noi plecați spre ele.
Printre ei caută mama, chipul care, ani la rând
A venit din neființă printre gânduri lăcrimând,
Mie geamăn și lor fiu, un lăstar dintr-o pădure
Smuls din trunchiul unui suflet, de-un călău fără secure.
001354
0