Poezie
poeme de iubire
NU LASA,DOAMNE!
1 min lectură·
Mediu
Se-ntorc puhoaiele de apă peste sate,
Peste cărările făcute de copii,
Prin iarba verde ninsă-n nestemate
Când zorii plâng cu lacrimi argintii.
Întreaga depărtare-i inundată
Ce l-a ascuns în valuri mari pe Dumnezeu
Și-l rog acum, ca pentru prima dată,
Să-și amintească uneori și de poporul meu.
Frumoși copii cu sufletul distrus oftează
Și nu-nțeleg de ce sunt triști părinții lor,
Din lacrimile mari, tu, Doamne, înviază
Ca un părinte bun și-ocrotitor.
Speranțe, bucurii, s-au dus pe ape
Doar tu mai poți să faci așa precum au fost
Ștergându-le tristețea de sub pleoape
Și dând la toate, Doamne, câte-un rost.
Suntem creștini și te-așteptăm pe tine
S-alungi aceste ape tulburi ce ucid,
Poporul meu e sfânt și cred că nu e bine
Să facă apele un genocid.
Suntem copiii tăi frumoși ca o tăcere,
Pe buze fragede cu vechi miros de mure,
Sărută-ne tu, Doamne, în noaptea de-nviere
Și nu lăsa pe nimeni credința să ne-o fure.
001374
0