Castelul copilăriei

CASTELUL COPILÃRIEI În sfârșit îl găsisem! Se înălța în fața mea maiestuos, cenușiu, confundându-se cu piscurile golașe. După ce urcasem cu greu muntele, dormisem sub cerul liber, băusem apă din izvoare, mă strecurasem prin cotloane neumblate, în sfârșit, îl găsisem! Am pătruns pe poarta largă, ruginită. Am mers pe coridoare largi, pustii, parcă nesfârșite, străjuite de o parte și de alta de coloane de marmură albă, tablouri, lumânări în mănunchiuri de câte trei. Și lumănările albe ardeau..... și nu se stingeau niciodată! Am colindat prin camere pustii, căptușite cu argint, cu paturi cu baldachin și biblioteci de abanos, pline de cărți cu coperte aurite, scrise în limbi străvechi. Am urcat scări acoperite de covoare persane și am ajuns în cel mai înalt turn. Era pustiu, vegheat doar de câteva statui de granit, reprezentând soldați luptând și nimfe dansând. Acesta era castelul meu, castelul copilăriei mele. Îl visam în fiecare noapte. Am privit împrejurimile: câteva stânci golașe, păduri stufoase, un izvor și o cascadă mică; mai în vale animale zburdând pe câmpii și păsări cântând cu glasuri de cristal fericirea mea. Asta era cetatea mea, locul în care sufletele pierdute veneau. Luna strălucea, dar își pierdea puterea... se apropiau zorii. Odată cu ei cetatea mea s-a năruit, s-a topit.....mai întâi florile, copacii, apoi păsările și animalele..... au urmat holurile mele, camerele mele, sala mea de bal, cu candelabrul ei uriaș, treptele, turnul meu....și apoi.....eu. Fusese doar un alt vis! Dar într-o zi îmi voi regăsi cetatea pierdută la fiecare răsărit de soare... Și eu voi fi din nou.... prizonieră în culorile cerului.