Poezie
Poduri. Nr.1
2 min lectură·
Mediu
Care nici pod nu este,
ci doar cîteva scînduri peste un pîrău, o apă curgătoare,
cîteva scîduri aruncate peste o apă fără un nume al său, propriu,
dar care se scurge comun printre două dealuri,
pe care cei mai sprinteni o trec pur și simplu sărind-o,
pe care cei mai nalți o trec pur și simplu pășind-o,
și doar gospodinele îl folosesc cu adevărat
căci nu le stă lor bine vînturatice și zburdalnice,
povara pruncilor aduși pe lume și gura ei, a lumii,
ținîndu-le greu cu picioarele pe pămînt,
conecțiune fără de care am pierde și ultima vlagă
care ne dă aripi și ne permite să ne zburătuim,
și ele ne așteaptă acolo jos, alături de iarba moale,
și apa tămăduitoare de bătături
gata să ne prindă în brațele lor puternice și atot-primitoare, și atot-iertătoare
de mamă
atunci cînd, Icari nechibzuiți, cadem răpuși din înălțimi...
și ele tot îi bat la cap pe soții lor războinici
să se-oprească, să le-asculte, să se-ocupe de cele lumești,
căci cine alții să le poarte de grijă ?
să mai pună cîte-o scîndură peste pîrău
în locul celei care a putrezit
ca să poată ele, gospodinele, trece apa fără nume...
iar bătrînii nici nu mai trec pe-acolo,
știind bine că mai au doar un singur pod de trecut,
dar care ? care anume ?
și-atunci, de frică, nu mai ispitesc degeaba scîndura de peste pîrău.
să nu fie ea ultima,
să nu fie ea ultima...
001.886
0