Secretele mesei vorbitoare

Noapte adâncă, misterioasă cu cer acoperit…… În jurul unei măsuțe rotunde, cam paradite stau trei persoane: tata, mama și fiica..... Pe figurile lor se observă o îngrijorare, o teamă chiar.... Lângă ușă, ascunsă de o draperie se mai profilează o umbră incertă. În semiobscuritatea odăii planează aceeași teamă plină de o așteptare, de o neliniște anxioasă..... Își fac cruce de mai multe ori, apoi tatăl spune cu o voce puțin cavernoasă : -Cred că e timpul, dragele mele....Acuși va bate miezul nopții și simt deja niște furnicături în degetul mic de la piciorul stâng al mesei...... În momentul acela, un țipăt scurt sfâșie tăcerea... -Au ! Cine-mi umblă pe sub rochie ? Au m-a ciupit de pulpă ! Simt cum urcă, urcă mereu! Aah! Acum mi-e bine, da mi-e bine… Mama și tata se uită încântați la fiica lor care a intrat așa de repede în transă.... Urmează o lungă perioadă de tranziție, cu zdruncinături ale mesei, cu bătăi din picioare de mass media, apoi se lasă un fel de calm aparent, anunțând o furtună de întrebări care-și așteaptă nerăbdătoare răspunsurile.... -Nu-i așa că sunt și eu un conducător prea iubit de popor ? De sub masa vorbitoare se aude o voce răgușită, rârâită, mai mult croncănită : -Pe dracu ! N-o s-ajungi nevermore atât de iubit cum am fost eu.... Urmează un moment de stupoare, după care ea întreabă cu oarecare timiditate : -Dar eu voi ajunge o mare savantă ? Se aude o voce acrită, ca oțetul de vin.... -Dacă nu-ți vei lua doctoratul în formula atomică a apei de ploaie și a sării grunjoase, nu vei ajunge niciodată marinată, murată sau mai bine conservată ca mine.... Urmează iar un moment de reculegere, după care, fiica, tot în transă întreabă o oglinjoară pe care tocmai a scos-o de sub masă : -Oglindă oglinjoară, eu știu deja că sunt cea mai frumoasă și chiar cea mai deșteaptă din această țărișoară, mi-a spus-o Julio Iglesias într-o noapte de vară, vezi, de aia vreau s-ajung musai europarlamentară.... Spune-mi, oglinda mea oglinjoară, crezi tu, crezi în cariera mea ? Moment de suspens, urmat imediat de lungi vibrații ale mesei rotunde, care intră într-o transă de mama focului, începe să se scuture, să se agite, să bată din picioare, să-i zdruncine pe cei trei cu o violență de nedescris..... Aceștia sar ca la comandă și-ncep să alerge ca apucații spre ușa mascată doar de o draperie neagră.... În acel moment umbra se face tot mai mare, acoperă ușa, tot peretele, toată încăperea, totul.... Lungă pauză de masă și în timp ce cortina cade, masa se ridică iar pe picioarele ei și... și.... și restul e tăcere...... -Nu, nu e bun finalul, e prea negru, prea întunecat! se aude o voce din senin, sau din cer. Cortina se ridică încet, încet..... O voce tunătoare bubuie în această tăcere: -Lumina, aprindeți domnilor lumina, să alungăm staff... stafiile! Se face lumină, tot mai multă lumină...... Pe scenă a rămas doar masa și niciun scaun...... Deodată izbucnesc aplauze.... Bravoooo! Uraaa! Biiis! Masa se apleacă spre public, salută, apoi părăsește scena cu multă demnitate... \"Scaunele\" intră unul după altul, scena se umple de scaune, tot mai multe scaune. Spectatorii stau acum pe picioarele lor.... Ce poate să mai urmeze? O noapte absurdă sau poate furtunoasă.......