Soarele

E o după-amiază plăcută de august... Am venit pe plajă să mai prind ceva ultraviolete... Marea se-ntinde leneșă unduindu-și apele până în zare. Câțiva pescăruși zboară în ocoluri largi, așteptând plecarea turiștilor, pentru a curăța resturile de mâncare aruncate pe nisip. În picioare, cu mâinile ridicate, cu capul dat pe spate, mă bucur de ultimile raze ale astrului. Deodată, o voce acră de femeie mă interpelează, trezindu-mă din dulcea reverie: “Vezi, că mi-ai luat soarele!” Fac o mișcare grăbită spre dreapta, fără să mă întorc... Vocea îmi răsună acum în urechi ca un verdict: « Ei acuma mi l-ai luat de tot! » Mă rotesc lent cu 180 de grade, să constat cu ochii mei dacă reclamanta are dreptate sau nu... Într-adevăr, umbra mea majestuoasă acoperă în întregime o ființă uscată care mă privește cu dușmănie pe sub sprâncenele încruntate. Nu are costum de baie, poartă un chilot de un alb îndoielnic, un sutien de culoarea nisipului și o pălăriuță asortată... Mormăi printre dinți un \"Scuzați-mă \", însoțit de un zâmbet forțat și de o privire criminală... Mă duc la o distanță respectabilă de împricinată, apoi mă asigur că umbra îmi cade doar pe nisip... Cu fața spre soare, cu mâinile ridicate, cu capul dat pe spate, primesc ultimile raze mângâietoare ale astrului care-mi zâmbește parcă puțin ironic... Din spate aud aceeași voce acrită, în surdină... Ia te uită domle\', parcă eu n-am plătit pentru soare!....