Poezie
Soartă de câine comunitar
Pași spre viată
1 min lectură·
Mediu
Măi,cățel rătăcit, ce scâncește de frig,
Dacă foame îți este, îți dau un covrig,
Ce îl am pregătit pentr-un câine flămând,
Deșirat și schilod,doar cu ochii cerșind.
El privește smerit,dîndu-și capul în părți,
Apă nu a găsit,căci pe drum nu sunt bălți,
Izgonit în drum,de-un stăpân fără milă,
Căci i-a fost inutil,avînd soartă umilă.
Câinele i-a slujit,pe o coajă de pâine,
Pe care-o primea,de nu azi, poate mâine,
Însă timpul s-a scurs, câinele a surzit,
Și ca orice bătrân,rămînea adormit.
Atunci omul hain ce gândește îngust,
Îl aruncă pe câmp,lângă pom sau arbust,
Lipsit de folos,devenise povară,
Și din sărăcie, mai bine-i să moară.
Metoda la modă ce pare nouță,
Pune câinele-n sac și sacu-n căruță,
Pornind spre oraș,la coș de gunoaie.
Sau lîngă un drum,îl transformă-n potaie.
Conștiința-n oameni rămîne curată,
Prin gestri înguste le dau altă soartă.
Momentul îmi displace,cînd sînt chinuiți
Prinși în lațul ucigaș,vor fi omorîți.
001309
0