Tainică amintire

Tainică amintire O tainică amintire rătăcește năucă în ora blestemată a blestemului cînd se mai nasc umbre de lacrimi pe pînzele albe ale destinului dăltuind flori-de-nufăr îngemănate cu flori-de-colț încrustate pe sufletul meu ce plînge după nostalgia fulgilor și a zăpezii dintîi. Atît de mult Atît de mult am iubit și-atît de mult am privit amintirea iubirii, încît ochii au început să doară - să doară pînă la descompunere. Și dintre toate aceste fire de praf ce acoperă verdele primăverii te vor privi mereu ochii aceia... pe care surîsul morții i-a închis cîndva. Și inima mea va dansa peste tot acest univers pentru că va ști că din pulberea ce va fi îți va putea zîmbi ca unui străin. Spune-ți-mi, unde? Spune-mi! de unde încep și de unde vin gîndurile? – aceste amintiri dintr-un trecut netrăit? Unde s-a pierdut tărîmul pe care, pînă și noaptea, florile sînt luminoase? Spune-mi! unde este cumpăna de sus a izvoarelor? locul în care pînă și sufletele uscate pot înflori măcar o dată?