Poezie
Când oamenii
1 min lectură·
Mediu
Gândacii încăierându-se pe o fărâmă de anafură scuturată de preot
La sfârșitul slujbei de curățire a sufletelor
Când seceta se înstăpânea
Arzătoare
Înfrigurând gândurile lipsite de pâinea speranțelor de-a avea după ce să bem apă
Care apă clipocea în orizont despletită fată morgana
Cu ciulini zvârcolind pulberea vârcolaci călărind mareele de foc înspre miazănoapte
Iar credințele se rezemau doar în sărbători și pomeni
Și rugăciunile se răcoreau în prealabil cu înjurături adresate facturilor
Mamei și tatălui lor de taxe
Și prețurilor pe suta de grame
De gâturi aripi și gheare la un loc
Și visul de zbor se încheia în oasele roasele de canini
Atunci oamenii
Deveneau metafore contemporane poemului într-o dungă de clopot rostit
Și ceasul solar se întorcea
În umbrele timpului.
Atât de ușor
Ca o lespede diafană
de suspin
Ca un munte de aer împungând pământul
Un zbor de umbră de vultur să fluture
Se pornește mereu
Când oamenii
Își scutură de noapte câteva șoapte de zori
001903
0