Poezie
calul de iarbă
și totuși se moare
1 min lectură·
Mediu
Oasele albite,uitate prin vreme
De un cal, pe-o sfoară de pădure,
Se-ncălzesc la soare, coastele trireme
S-au oprit și nu mai pot să-njure.
Iarba se ridică cu gândaci în cârcă,
Fire lungi de verde cresc prin oase
Nimic din ce a fost nu aduce-a hârcă,
A pierit și teama vreunei coase.
Mușchii verzi îmbracă trupul dându-i viață,
Ochii mari sunt plini de margarete.
Vântul, știrb, prin valul cald de izmă creață
Nu adie doruri sau regrete.
Doar ridică iapa verde, în picioare
Ea mirată stă și nu nechează...
O fi numai cal sau este numai floare?
Buzele îi freamată, e trează!
Și-n galopul care-l are iar în sânge
Se întinde, mândră, spre câmpie.
A-nceput o noua viață de pur-sânge,
Altă viață, altă nebunie.
001.603
0