Proză
Cu lumea-n cap
Călătoria minților pierdute
2 min lectură·
Mediu
Bagă-ți mințile în cap, fetițo! De câte ori n-am auzit acest îndemn în anii de copilărie (și chiar și în adolescență, uneori)... Bagă-ți mințile în cap! Așa spuneau și părinții, și profesorii, chiar și unii colegi, mai conservatori. Bagă-ți mințile în cap! Ei, și m-am apucat eu să-mi bag mințile în cap și mi se părea că reușisem... ce să vă mai povestesc, eram bine (ziceam eu), mințile mele stăteau cuminți, acolo, la locul lor (adică în cap, normal)... asta până când, într-o zi, am vrut să le mai folosesc un pic (mințile, desigur), și nu mi le-am mai găsit!!! Ce surpriză! Mi-am pierdut mințile!
(Fac aici o paranteză pentru a aminti de un dialog între prințul Hamlet și groparul-filosof:
- „Cum a înnebunit?
- Simplu: pierzându-și mințile!”)
Și uite-așa m-am dus eu în căutarea minților pierdute (de unde și expresia „e dus, săracu`”), cât pe ce să nu mai găsesc drumul înapoi, așa de departe m-am dus... și le-am găsit (urrraaa!!!). E drept, nu mai erau chiar la fel ca atunci când mi le băgasem în cap – se fleșcăiseră nițeluș... și m-am apucat să le beau (și cum le beam eu așa, cum mi se suiau iar la cap...)
Învățăminte adânci de tras din poveste: decât să-ți bagi mințile în cap, mai bine ți le bei, că tot la cap se suie.
Așa am făcut și eu, dar cu atâta zel, că m-am pomenit cu capul în nori (de ușoare ce erau, când se urcau la cap, mințile începuseră să-l înalțe către cer). N-a fost bine. Ca să scap din nori, m-am gândit să caut ceva greutăți să mi le atârn (de mâini, de picioare, de viață...). Am vrut ceva să fie la îndemână. M-am uitat în jur: lume și iar lume, așa că mi-am luat-o în cap. Acum e bine. Cu lumea-n cap nu mai e loc de băgat mințile în cap (nu de alta, dar nu-ncap), de pierdut nici atât (că acum le țin la vedere), curat trai pe vătrai (n-am înțeles niciodată de ce e un ideal să trăiești pe un vătrai, că din câte știu eu, e tare, mic și murdar).
Așa că, frații mei, nu vă grăbiți să-i judecați pe cei care-și iau lumea-n cap – căutați mai întâi să aflați ce-avuseseră acolo mai înainte... și gândiți-vă o clipă dacă nu cumva singurătatea e prețul fericirii (definită de fiecare pentru el).
064177
0
In al doilea rand, sunt prea multe paranteze, unele pot fi usor desfacute si separate prin virgule.
Trei, mi se pare prea scurt.
Patru, autorul stapaneste ironia si are mestesugul, tehnica, de a intoarce fraza, de a o roti exact pana la unghiul necesar, pentru a lua \"un alt capat de vorba\" si a reveni mai tarziu la ideea initiala. I se potriveste pamfletul, cel putin ca o prima impresie, dupa un singur text pe care i l-am citit.
Revin, eventual, daca si autorul revine cu alte texte